Cei 7 ani de acasă

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care
copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi
comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un
copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care
ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios
cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea
copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine
 în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

"Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori:
relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a
copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite
copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de
specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore
Alexandrescu".

Dragostea părinţilor

Baza formării unui comportament
corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea
cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se
dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi
se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează
deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament",
subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat
de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba
chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de
ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă,
bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în
disciplină de fier.

Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată
etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod
diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu
realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea
întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe
jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi
îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela
care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai
mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine
şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de
propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui
copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această
vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el
nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate
înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine
acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă
la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi
ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să
facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să
înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl
putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună
ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

Vârstele

De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să
împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este
conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile
părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă
atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia
pedepsei.

De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se
cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l
învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde
contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul
în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa
alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici
sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.


Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la
grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot
timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult
capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar
trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze
punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să
intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.
Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi
faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti
mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu
fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil.  Degeaba îi
spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri
între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus
mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă
pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci
exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face
o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se
dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în
administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea
dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.


Sfatul psihologului

În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice
clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli
realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu
le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în
educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va
trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp,
părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile
involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.