Legenda intemeierii Romei

Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe ţărmul unei ţărişoare din partea de mijloc a Italiei, la apus de Munţii Apenini, numită Latium, au debarcat pe câteva corăbii mai mulţi războinici avându-l în frunte pe Aeneas.

Regele acelor locuri, Latinus, i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a crescut când i-au povestit că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult cucerită de greci. Aeneas s-a lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a dragostei, Venus, după cum s-a lăudat şi cu faptele sale de arme. Nu ştim dacă Latinus i-a crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii şi ştiau să navigheze, aveau arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri. De aceea, l-a poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era aşa de tânăr, i-a dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.

Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit Lavinium.

Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus, regele rutulilor, care se considera jignit deoarece Lavinia îi fusese lui promisă înainte. Au început lupte grele şi lungi şi printre primii căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas rămânând singur conducător. Pentru a se bucura de sprijinul băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii săi dându-le tuturor un singur nume, cel de latini. Aceasta i-a sporit mult puterea, amândouă neamurile urmându-l cu credinţă ca unul singur. Până la urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus, dar pieri şi el tocmai în momentul în care câştigau biruinţă asupra duşmanilor.

În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau Iulus, cu toate că era încă nevârstnic. Căsătorindu-se, acesta a hotărât să înfiinţeze o altă aşezare. A lăsat-o pe mama sa vitregă, Lavinia să domnească peste oraşul care îi purta numele, şi el, urmat de mai mulţi credincioşi şi familiile lor au pornit, şi după o zi de mers cu căruţele au poposit la poalele munţilor Albani, unde au început să dureze cetatea Alba Longa.

Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a devenit tot mai puternică. A murit şi Ascanius şi apoi, rând pe rând, şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea urmaş, regele Proca, avea doi fii gemeni, Amulius şi Numitor. Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase moştenitor, a hotărât ca după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an. Amulius, care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a apropiat terminarea anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe fratele său. A poruncit, aşadar, ca Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la închisoare şi a continuat astfel să domnească ca şi cum el ar fi fost rege.

În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit Romulus şi Remus. Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă.

 I-a răpit mamei şi i-a încredinţat unui ostaş cu poruncă straşnică să-i ducă în pădure, să-i înjunghie şi să lase cadavrele lor pradă sălbăticiunilor. Omului i-a fost însă milă de cei doi prunci şi nu a putut înfăptui ucidere cu mâna lui. I-a aşezat frumos, cu coşuleţul în care fuseseră puşi pe malul apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că apa în creştere îi va lua repede şi se vor îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă în loc să ia coşuleţul l-a împins spre uscat până s-a oprit sub un smochin. Tocmai când lupoaica venise să se adape, răzbită de sete, cei doi prunci, deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii îi omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.

Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat la stână dându-i soţiei sale, Larentia, ca să-i crească. Văzându-le scutecele şi cunoscând şi întâmplările de la Alba Longa, Faustulus a înţeles de la bun început cine sunt pruncii, dar nu a spus nimănui de frică să nu atragă mânia lui Amulius.

Şi astfel Romulus şi Remus au crescut fără să ştie cine sunt, alături de copiii păstorilor, ajungând repede în fruntea jocurilor acestora, voinici şi isteţi, neînfricaţi; când s-au făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut drept căpetenie la vânătoare sau în treburile mai grele. Cum o ceată mare de hoţi se pripăşise prin pădurile vecine, jefuind şi pe păstori şi pe ţărani, tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori, îi bătură şi le luară prăzile.

Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe când tinerii păstori erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina Palatin cu prilejul sărbătoririi Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin surprindere asupra lor reuşind să-l prindă pe Remus. L-au legat şi l-au predat regelui Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele lui geamăn şi-a adunat o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de ei.

Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că regele va descoperi uşor cine este prizonierul şi îl va ucide, i-a mărturisit în grabă lui Romulus din cine se trage şi l-a sfătuit să nu mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul fratelui său.

Romulus îşi strânse tineri păstori şi le ceru să vină la palatul regal, fiecare pe alt drum, ajungând toţi în acelaşi timp. Între timp, simţind primejdia, Remus, ajutat de câţiva credincioşi ai lui Numitor, scăpă din închisoare împreună cu bunicul său şi se înarmaseră degrabă. Tocmai atunci au sosit şi păstorii cu Romulus, s-au strâns repede şi au venit în ajutor.

Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius fură înfrânţi şi urzurpatorul fu ucis. Toţi s-au strâns în for unde Numitor a arătat fapta josnică a lui Amulius şi obârşia nepoţilor săi. Începând cu Romulus şi Remus, toţi l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi vremurile bune s-au întors în Alba Longa. Dar Romulus şi Remus nu se puteau mulţumi numai cu isprăvile pe care le înfăptuiseră.

Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură voie să întemeieze un nou oraş în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi. Cum şi oraşele Lavinium şi Alba Longa erau pline de locuitori, regele se învoi, şi, după puţine zile de pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor păstorii şi de alţi tineri din oraş porniră la drum. Au mers drum de o zi cu căruţele, oprindu-se acolo unde cei doi prunci de altădată fuseseră alăptaţi de lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru o aşezare. Pe o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o parte, oferea apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.

Pământul era întins şi roditor şi de-abia aştepta să fie desţelenit. Nu departe trecea drumul de comerţ care lega cetăţile etrusce de la miazănoapte cu cele greceşti de la miazăzi, drum cutreierat de negustori. Se vedeau şapte coline destul de înalte, sprijin puternic pentru o viitoare cetate.

– Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să săpăm şanţurile şi să aducem piatră!

Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi muşcă inima că nu el fusese acela care să aleagă locul. A doua zi în zori lucrul începu. Unii dintre tineri săpau şanţuri adânci, alţii aduceau bolovanii de piatră, ba începuseră să şi facă mortar şi să zidească temeliile. Romulus muncea de zor, dar lui Remus parcă nu-i venea să se apuce de treabă.

– Frate! spuse el, cine va fi regele şi stăpânul noii cetăţi? Ce nume va purta ea?

– E devreme să hotărâm – răspunse celălalt – uite, zidurile s-au ridicat de-abia de-o palmă…

– Nu e devreme deloc! strigă Remus cu venin.

– Bine! se ridică Romulus de la treabă, cerând apă să se spele. Să hotărască augurii!

Augurii hotărâră ca cei doi fraţi să se despartă şi să meargă pe câte o înălţime de unde să urmărească zborul vulturilor pe cer. Zeii vor hotărî astfel soarta oraşului. Remus îşi alese colina muntoasă Aventi şi se duse acolo cu câţiva auguri, Romulus făcu acelaşi lucru pe colina Palatin, unde începuseră lucrările de întărire. Nu după multă vreme, lui Remus i se arătară şase vulturi zburând în văzduh, dar numai ce se anunţă această prevestire că lui Romulus i se arătară doisprezece.

Oamenii se împărţiră în două, unii aclamând ca rege pe cel care văzuse mai întâi vulturii, alţii pe cel care văzuse mai mulţi. Augurii curmară cearta şi-l declarară stăpân pe Romulus, iar cetatea care se năştea o botezară Roma.

– Jur, strigă Romulus, să fac din Roma un oraş etern care să înfrunte secolii! Jur că oricine îi va trece zidurile fără voia mea sau a urmaşilor mei să piară numaidecât!

– Oricine? zise Remus cotropit de invidie şi de furie. Iată, eu am să trec zidurile, să vedem ce o să fie? Şi în bătaie de joc sări zidul de o palmă.

– Oricine ar fi! Am jurat! urlă Romulus negru la faţă de mânie şi împlântă sabia scurtă în pieptul fratelui său.

Roma se întemeiase, dar cu un început sumbru. Era în anul 753 î.H.

sursa: Paul Popescu, Ion Bocioaca – Legendele latinilor