POVESTEA LITEREI C.....

                           

                

            A fost odată ca niciodată o căsuţă mică, mică, aruncată undeva pe un vârf de deal. Credeţi cumva că această căsuţă era părăsită? Nu, în ea locuia o copiliţă drăgălaşă, pe nume Corina, împreună cu bunica ei.

            Şi-avea Corina un prieten foarte bun, un căţel pe nume Carol...

            Era sprijinul ei de nădejde, mai ales că fetiţei îi plăcea foarte mult să picteze, iar Carol îi aducea tot felul de buruieni din care fetiţa îşi pregătea culorile pentru pictură.

            Era aşa de talentată Corina, că şi timpul se oprea din loc pentru a-i privi operele... Iar vopselele erau atât de frumoase, încât  nu ştia căreia să-i dea mai întâi prioritate....

             Într-o zi, Corina îşi luă şevaletul, pensulele şi, bineînţeles, pe Carol, apoi plecă spre dealul  pe care era şi o fântână .

            Nici nu se instală bine fetiţa, că bunica o şi strigă cu un tulnic mare: „Coooriiinaaaa!” . Fetiţa a crezut că bunica are o treabă urgentă cu ea, aşa că îşi lăsă culorile şi plecă în fugă spre casă, însoţită de credinciosul ei câine, Carol.

        

    Imediat însă veni ploaia şi-i fură fetiţei culorile care erau atât de frumoase, încât le aranjă în ordine pe cer, ca o boltă,  între fântâna de pe deal  şi căsuţa Corinei de pe celălalt deal. Bunica a văzut minunăţia de pe cer şi i-a spus fetiţei:

-          Corina, iată un curcubeu!

Fetiţa şi-a dat seama de năstruşnicia ploii si a vrut să prindă curcubeul de picior...

Dar, ploaia ridică frumosul curcubeu, astfel încât acesta se mai sprijinea doar pe marginea fântânii. Era aşa de mare, de se vedea de peste şapte sate...

De-atunci, când oamenii doreau să scrie cuvinte care conţineau sunetul ,,c,, , foloseau semnul mândrului curcubeu...

Şi-aşa s-a născut litera  C....