Şcoala animalelor

 Din “Growing Strong in the Seasons of Life” 
[Fii puternic în anotimpurile vieţii],

de Charles Swindoll

“Odată, animalele s-au hotărât să facă ceva semnificativ pentru a preîn­tâmpina problemele lumii noi. Aşa că au organizat o şcoală. Au implementat o programă de acti­vităţi pentru alergare, căţărare, înot şi zbor. Pentru a o face mai uşor de administrat, toate ani­malele s-au înscris la toate materiile.
Raţa se pricepea de minune la înot. De fapt, era mai bună la înot chiar decât instructorul! Totuşi, a luat doar notă de trecere la zbor şi s-a descurcat foarte slab la alergat. Pentru că era aşa de lentă la alergat, a trebuit să renunţe la înot şi să stea după ore să exerseze. Aceasta i-a afectat grav labele aşa că a devenit mediocră la înot. Dar “mediocru” era acceptabil, deci nimeni nu şi-a făcut griji în această privinţă, cu excepţia raţei.

Iepurele a rămas în fruntea clasei la alergat, dar i s-a dezvoltat un tic nervos la muşchii piciorului pentru că a avut foarte mult de recuperat la înot. Aşa că a luat în loc de 10 doar 7 la alergare şi a 4 la căţăratul în copaci.
Veveriţa era as în căţărat, dar a fost constant frustrată la ora de zbor pentru că profesorul o făcea să înceapă de la sol în sus şi nu din vârful copacilor în jos… aşa că a luat numai 7 la căţărat şi 6 la alergat.

Uliul a fost un elev problemă şi a fost sever disciplinat pentru că era non-conformist. La orele de căţărat, le-a depăşit pe toate celelalte animale, dar a insistat să ajungă sus prin propria sa metodă!
În cele din urmă, absolventul clasei s-a dovedit a fi un ţipar anormal, care făcea totul la nivel mediocru, stia sa innoate, reusea putin sa zboare, si chiar sa alerge si sa se catere putin. Însă profesorii erau mulţumiţi că cineva îşi însuşise toate materiile!"

Povestea asta am primit-o la prima mea şedinţă de consiliu profesoral, de la o doamnă directoare foarte drăguţă. Şi m-am gândit mult la ea pe parcursul anilor, ori de câte ori vedeam vreun "uliu" nedreptăţit sau o "raţă" ori o "veveriţă" frustrată, în timp ce atâţia "ţipari" culegeau roadele.
Iar în ultima vreme am ajuns să mă gândesc la ea şi ca părinte. Mă gândesc dacă nu cumva, uitând de propriile frustrări si convenţii pe care a trebuit să le suportăm, ridicăm ştacheta atât de sus, încât ne silim copii să devină, fără voia lor, "ţipari".