Legenda bradului

Venise toamna. Toate pasarile calatoare plecasera spre tarile calde. Numai o pasarica tare mititica nu putea sa zboare dupa stol, umezindu-i-se ochisorii de lacrimi. Avea o aripa rupta, exact ca in povestea cu puil de prepelita, cu aripa franta de alicele unui vanator …

Biata pasare, cu inima plina de jale, se duse cu greu in padure, ca sa ceara ajutor de la arbori.

Cu glasul duios, ii ruga pe copaci:

- Uitati, am aripa rupta. Lasati-ma sa traiesc intre ramurile voastre pana va sosi primavera.
- Eu nu pot sa te primesc, pasarica! raspunse ursuz fagul. Mi-ajunge ca am grija de ramurile mele. Pleaca de aici si du-te la stejar!

- Nici eu nu pot! vajai stejarul rautacios. Ma tem sa nu-mi mananci ghinda. Fugi, pasarica, in alta parte! De nu, iti rup si cealalta aripa. 

 

Cam in felul acesta o gonira pe sarmana pasarica si ceilalti arbori din codru. Saraca de ea!

Era pe marginea disperarii cand auzi o voce:

- Unde te duci, pasarica?

Era bradul.

- Nu mai stiu unde sa ma duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu totii si nu vor sa ma primeasca in ramurile lor. Uite, aripa ma doare si nu mai pot sa zbor. Au, Doamne, ce durere!

- Vino la mine! zise bradul, induiosat de soarta bietei pasarele. Poti ramane cat vrei intre ramurile mele!

Atunci pasarica se urca si-si facu culcus intre ramurile bradului. Insa intr-o noapte, vantul friguros porni sa sufle cu putere. Semn ca se apropia iarna. Frunzele arborilor se ingalbeneau si cadeau la pamant, una cate una.

- Pot sa scutur si frunzele bradului? il intreba vantul pe Mos Crivat, imparatul Vanturilor.

- Nu! hotari mos Crivat. De brad sa nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata pasarica.

Trebuie sa avem si noi mila de el. Podoaba verde sa nu-i cada niciodata. 

 

Se spune ca, de atunci, bradul cel bun isi pastreaza frunzele verzi atat vara, cat si iarna.