A fost odată,
demult, pe când oamenii nu ştiau să scrie sau să citească, într-un sat
îndepărtat, o familie care avea doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Pe băiat îl chema Octavian, iar pe fetiţă Olivia.
Tatăl lor lucra la pădure, iar copiii se
duceau adesea să-i ducă de mâncare bietului om, care pleca dimineaţa, de îndată
ce se arătau zorile, şi se mai întorcea seara, după ce apunea soarele.
Mama le-a făcut copiilor doi colăcei, le-a
pregătit apoi coşul cu merinde pentru tatăl lor şi i-a trimis, ca de obicei,
să-l ducă acestuia. Copiii i-au lăsat
tatălui bucatele pregătite de mama lor, apoi, la întoarcerea spre casă, ei s-au
gândit să vadă cum arată cele două turtiţe lipite. Zis şi făcut! Au lipit cei
doi colăcei şi s-au minunat de noua formă, s-au luat cu joaca şi s-au rătăcit.
În drumul său spre casă, tatăl copiilor
văzu pe o piatră o formă ciudată, ca şi cum ar fi fost doi colaci lipiţi.
„Copiii mei!”, se gândi omul. Dacă s-au rătăcit?
Nu plecă spre casă, ci îi strigă pe copii
prin pădure. Într-adevăr, ei erau sub un copac, adăpostiţi de frig şi tremurând
de frică. Tatăl îi luă, îi duse acasă, iar mama le făcu un ceai ca să se
încălzească..
Auzind cele întâmplate, au venit în căsuţa
aceea şi bunicii celor doi copii. Numărând aceştia câţi oameni erau în casă, au
constatat că sunt opt şi au spus că dacă va dori cineva să scrie semnul acelui
număr, să deseneze cei doi colăcei salvatori.
Şi aşa a apărut cifra 8 …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu