Omul si pisica

Bernard Shaw spunea jumatate in gluma, jumatate in serios, ca: “Omul se poate considera civilizat numai in masura in care poate intelege un suflet de pisica.” 

Desigur, o asemenea parere poate gasi partizani sau adversari la fel de infocati si la fel de sincer. Cand, unde si cum s-au imprietenit omul si pisica? Greu de spus.

Potrivit unei legende orientale, pisica (mata) s-ar fi nascut in arca lui Noe, unde soarecii so sobolanii se inmultisera, chipurile, in asa masura, incat tata Noe l-a rugat pe leu sa-l ajute sa-i stapeasca. Dar orgoliosul rege al animalelor a refuzat asemenea treaba nedemna, ceea ce l-a facut pe comandantul corabiei sa-i carpeasca una peste bot, de l-a apucat pe majestatea sa stranutul. Si, odata cu «hapciu-ul», i-a iesit pe nara stanga si … prima pisica. Mai stii?

In Elvetia au fost gasite, in catunele lacustre din epoca de bronz, printre scheletele altor animale domestice si schelete de pisici. In Egiptul Antic, matele erau sacre, protejate de zeita Bast, iar un oras intreg, Bubastis, le era destinat in exclusivitate. Potrivit relatarilor lui Diodor din Sicilia, pe vremea sa, uciderea unei pisici se pedepsea cu moartea. In Anglia medievala, celor care chinuiau pisicile li se aplicau amenzi grele. In schimb, in Franta, pisicile puteau fi acuzate de vrajitorie si, la fel ca si oamenii, arse pe rug.

Cu rare exceptii, inamica declarata a cainilor, potrivit unor cunoscatori, antipatia reciproca intre acesti doi prieteni ai omului s-ar datora felului diferit in care isi exprima sentimentele proprii fiecare din ei, folosind acelasi limbaj: miscarea cozii! In timp ce insa pentru caine coada-n sus inseamna manie si amenintare, iar coada-n jos, miscata cu voiciune in stanga si in dreapta, bucurie si placere, la pisica este exact invers. Oricum, salbatica sau domestica, siameza, persana sau de Angora, toate carentele de «caracter» de care da adesea dovada, o pisica, in casa, te face sa nu te simti chiar singur … ceea ce in anumite situatii nu este putin lucru.