Legenda vulcanilor noroioși

Legenda spune ca in timpuri nu foarte indepartate, cam in urma cu 400 de ani, pe taramul unde se afla acum vulcanii noroiosi traia Doamna Neaga, sotia domnitorului Mihnea Turcitul. Aceasta locuia aici, dupa moartea sotului sau, impreuna cu cei patru copii ai sai, trei fete si un baiat. Duceau o viata simpla iar taranii o iubeau si o cinsteau.

Urgia s-a abatut insa asupra lor din momentul in care pe aceste meleaguri a navalit Balaurul blestemat care le parjolea toata agoniseala. Oamenii locului au venit si la Doamna Neaga pentru a se plange de napasta care a venit pe capul lor. Ea, femeie singura, nu avea cum sa-i ajute asa incat a apelat la fiul sau, Arbanasul. Taranii spuneau ca fiul domnitorului ar fi singurul care ar fi putut dobori Balaurul. Inima lui curajoasa si talentul in manirea sabiei erau singura lor salvare.

Auzind de ceea ce se intampla, Arbanasu a inceput pregatirile de lupta. Tanar, cu sangele clocotind si dornic de a-si dovedi vitejia, el ardea de nerabdare sa infrunte Balaurul care le-a tulburat linistea.

A doua zi a si pornit la drum, calare pe o mandrete de cal alb, puternic si iute. In drumul sau a vazut cu ochii lui prapadul pe care l-a facut Fiara. Taranii erau amarati, recolta distrusa si animalele moarte.

Prin Valea Parului, Berca, Dimiana, Margariti a trecut flacaul in cautarea lui. La un moment dat, in calea lui apare, un batran care ii spune ca a vazut Balaurul cu sapte capete pe culmea unui deal din apropiere.

A pornit de indata inspre locul acela si in scurta vreme a vazut profilandu-se silueta ingrozitoare a Fiarei. Vazand apropierea voinicului, Balaurul s-a ridicat, s-a scuturat din tot trupul si a inceput sa arunce inspre Arbanasu cu suvoaie de foc.

Flacaul nostru sarea din calea focului, si trimitea sageti inspre aceasta. O sageata bine tintita a lovit Balaurul si foarte repede Arbanas i-a taiat iute un cap cu palosul sau. Din trupul lui a prins a tasni un sange negru care se scurgea pe pamant. Inspaimantat si ranit, Balaurul a fugit pentru a se ascunde sub pamant intr-un barlog pe care il avea la Berca.

Arbanas a pornit pe urmele lui, invingand toate obstacolele care i se iveau in cale. In scurt timp l-a ajuns din urma si fiul domnitorului i-a mai retezat un cap. Insa, datorita puternicei lovituri, flacaul nostru a picat de pe cal iar Balaurul a putut sa se ascunda la Berca, unde a si ramas pentru totdeauna.

De atunci, in jurul barlogului sau nu mai creste nimic, iar pamantul este uscat si zbarcit. Din loc in loc, apar mici ochiuri de namol din care tasnesc bule de argila si despre care se spune ca ar fi ranile Balaurului, iar tinutul acela cenusiu si crapat ar fi spinarea Fiarei.