Abecedarul

de Tudor Arghezi

Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primara şi sta îngandurat pe un scaunel, speriat de literele abecedarului. E într-a şaptesprezecea zi de şcoala. În mana lui minuscula condeiul e mult mai greu ca piatra cu care da în sus, mult mai complicat ca praştia, ca turca şi coinacul. El poate merge pe bicicleta însa nu poate sa ţie condeiul dupa cum i se cere.

—Ma ustura deştiul, se plange Marinescu, caruia la şcoala îi zice ca lui tata-su, om în varsta, cu inele, cu ceas la brau şi cu mustaţi. Lui i-ar placea mai bine sa-i zica la şcoala Ionel, ca acasa.
Dar nici acasa vorba Ionel nu mai suna ca pana în luna lui septembrie 1927, cand au intrat în viaţa lui programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul… El simte ca de aici înainte totul va merge numai cu program şi certificat şi ca orice om strain o sa aiba dreptul sa se amestece în sufletul lui, desfatat pana atunci de mama, care nici ea nu mai seamana cu ce era, aparand programul şi „abecetarul” cu salbaticie.

Toata lumea s-a învoit sa-i puie în mana un condei, un baţ mic cu peniţa-n varf, şi sa-l tortureze, silindu-l sa faca litere dupa model. Cand îl ia de jos, el se uita la condei, ca la un lucru pe care nu-l poate stapani, care poate sa ia foc şi sa-l arda pe maini, cine ştie? Ar vrea sa faca un caţel sau o pisica şi trebuie sa faca nişte lucruri care se numesc Bî, Dî, Fî şi Zed, şi sa le ţie minte pe toate, cum se scriu şi cum se rostesc, cu toate ca sunt aproape la fel.

Şi, nedesparţita de toc, e sticla cu cerneala. De unde a mai ieşit şi sticla cu cerneala? Dupa cat se vede, aceasta apa neagra nu se mai întrebuinţeaza la altceva nimic, decat la scris. Dai drumul tocului în cerneala şi-l scoţi manjit şi cu el te mazgaleşti pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneala, parca ar fi fabricat-o el în albie şi în lighean, înainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înainte de septembrie 1927. Ce cauta cerneala în viaţa lui, ca sa i-o îndurereze în fiecare zi? De dimineaţa pana seara, nu-i vorba decat de cerneala şi de alfabet. Şi, cerneala asta e un element diavolesc; cu cat te ştergi de ea cu atat se întinde mai departe. O ai întai pe doua degete, pe urma vine pe cinci, trece pe mana stanga, iese pe obraz, o gaseşti seara cand te dezbraci pe camaşa. Parca e vie şi umbla singura. Într-o zi, cand a voit sa se spele de cerneala, ca sa nu-l mai vaza mama lui, se facuse negru şi sapunul şi manjise odaia întreaga şi doua prosoape şi se prelinsese o pata şi pe caţel, singura rubedenie adevarata, ce-i mai ramanea intacta lui Ionel din toata familia, intrata în abecedar şi în program.

În cele din urma, el a mai învaţat o ameninţare pe care nu o ştiuse:
—Ai sa ramai repetent!

Nici nu începuse bine anul şi el se vedea destinat sa ramaie repetent, fara sa priceapa ce se ascunde dedesubtul acestui cuvant pronunţat cu desperare. Deocamdata, el îşi închipuia ca o sa ramaie cocoşat sau şchiop, şi se temea.

Condeiul lui Ionel e vrajit. Pana nu-l înmoaie în cerneala, el e uşurel şi se învarteşte lesne, ca o furculiţa, şi mai lesne. Îndata ce 1-a înmuiat, condeiul se schimba. Se pironeşte pe caiet şi nu se mai mişca, deşi el trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini. Şi trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors de jos în sus şi dus învartit. Ionel face tot ce poate între scaunelul şi masa lui mica de lucru, scoala scaunelul pe doua picioare, îşi opinteşte genunchii în masa, apasa cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine sa stranute. Alaltaieri, nu ştiu cum s-a sprijinit în toate astea, ca au sarit masa, scaunelul, condeiul, cerneala, şi abecedarul deodata, toate, în zece parţi, ca dintr-un arc, şi Ionel a ramas repetent, în mijlocul odaii, pe spate, şi cu picioarele în sus.

—Leneşule! o sa-ţi rup urechile, daca mai faci aşa, s-a rastit, mama lui Ionel. Stai aici langa mine şi scrie… Fa pe a.
—Nu poci… Nu poci deloc, plange Ionel, razbit. Mama… Vino sa te pup…
—Ia, te rog, sa fii serios… escrocule! îi raspunde cu cruzime mama lui… -şi Ionel se apleca pe caiet cu nişte lacrimi cat strugurii, atarnate de gene. Trebuie sa poţi!
Ionel ar vrea sa faca pe a.
—Nu-ţi place cartea, ticalosule…
—Ba-mi place, zice Ionel, cu frica şi dezgust.
—O sa te dau la fierarie, sa cari cu spinarea… L-ai facut pe a? Cum se face… a?
—A?… a… ştiu!
—Nu ştii nimic, eşti un prost – un cerc şi o coada.
—Era sa spui şi eu… zice Ionel.
—Ia spune atunci, cum se face b?
—Bî… bî… da… se face… bî… stai ca ştiu; E cu coada de purcel.
—Desigur ca e cu coada de purcel, dar coada vine la urma, nu se începe cu coada. Baga-ţi minţile în cap – îi zice mama lui încruntata – ca ma scoţi din rabdari… Tragi o linie de jos în sus, de la stanga la dreapta fara sa-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stanga, aluneci în jos, întorci în sus şi faci o codiţa de purcel… Ai înţeles?
Ionel tace.
—Ai înţeles?
Ionel tace.
—Ai înţeles ori nu ai înţeles?…
—Ma doare aici, îngana Ionel, clipind din ochi şi ducand mana la frunte.

Sfarşitul e întotdeauna înspaimantator. Mama nu-l bate pe Ionel, caci vrea sa-l faca sa înţeleaga de vorba, însa îl face „prostule, dobitocule, puturosule; cand eram ca tine ştiam zece poezii, pe dinafara”, şi cate altele, care-l ruşineaza cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, caci el nu a învaţat nici una.

Dar e mult mai grav, ca i se fac bagajele, ca sa plece, sa plece în lume singur, cu geamantanul taraş. O sa se faca seara, o sa ploua, şi el o sa se duca pe drumuri pustii, o sa mearga aşa mereu şi o sa-l manance raţele.