Povestea unei picături de apă

de M.Ghivrigă  

  Cînd se trezi dimineaţa, se afla pe un fir de iarbă. Se întinse somnoroasă de era gata – gata să se rostogolească pe o frunză lată de conduraş.     Era rotundă şi sclipitoare ca un bob de mărgăritar. Soarele o mîngîia tandru cu razele lui răcoroase de dimineaţă. Se simţea atît de fericită! Cine mai era atît de răsfăţată ca ea?    După un timp simţi că i se întîmplă ceva. O rază insistentă de soare o gîdila necontenit făcînd-o parcă mai uşoară. Vru să scape de ea şi încercă să se rostogolească pe frunza de conduraş, dar se simţi luată pe sus de raza jucăuşă şi începu să urce spre cer.
      La început s-a simţit frustrată de ce i se întîmpla, dar apoi descoperi că-i place. Era uşoară şi diafană şi se simţea înconjurată de altele ca ea.    După un timp ajunse într-un nor unde hotărî să se odihnească. Parcă nu mai era atît de uşoară, ba din contra, parcă era mai grasă! Îşi făcu cu greu loc printre suratele ei şi încercă să aţipească puţin.    Dar, deodată, simţi că o ia frigul şi că norul începe să plutească. Deschise ochii speriată şi-l văzu...   Era vîntul cel de miază-noapte care, turbat, sufla norii încolo şi încoace, izbindu-i unul de altul. 
    Încercă să se ţină de tovarăşele ei, dar se simţi din ce în ce mai grea. Parcă nici norul nu o mai putea ţine şi, învins de vîntul cel rău, le dădu drumul obosit tuturor. 
     Era ca un mic bolovan care, speriat, zbura spre pămînt ca nu cumva vîntul cel fioros să o ajungă din urmă.     Alături de ea erau mii şi mii de cristale de gheaţă îngrozite. Spera ca raza cea prietenoasă de soare s-o ajute, dar n-o întîlni. Cu toate că era după – amiază soarele, cu razele lui blînde, nu era nicăieri. 

        Cine o va salva? se întreba îngrozită picătură îngheţată de spaima.     Nu se mai gîndi, şi-şi dădu drumul printre frunzele unui trandafir roşu şi posomorît zdrențuindu-i-le, după care se izbi dureros de o piatră de se sfărîmă în cîteva bucăţi mici şi sclipitoare de gheaţă.      Se lăsă purtată de vînt pînă sub tufa de trandafir unde încerca să-şi tragă sufletul. Uf! Prin ce-i fusese dat să treacă! Se lipi de tulpina trandafirului şi-i simţi căldură prietenoasă. Privi în jur. Suratele ei speriate şi îngheţate ca şi ea acoperiseră pămîntul cu un strat rece şi supărat de gheaţă.    Urgia trecuse. Soarele dădu la o parte un nor încă bosumflat, să vadă ce se întîmplase. Cum? Cineva încercase să-i înlocuiască strălucirea? Ce-i cu stratul acela sclipitor de gheaţă de pe pămînt?    Cu forţe sporite, chiar dacă era spre seară, soarele alungă vîntul cine ştie unde, împinse norii spre apus şi-şi trimise razele înarmate cu căldură spre pămînt. Bobul cel mic de gheaţă simţi înţepătura caldă a razei. Chiar dacă durea, simţea că se topeşte de plăcere. Se lipi totuşi de tulpină primitoare a trandafirului şi se lasă absorbită în jos de rădăcina lui.     Se simţi folositoare şi mulţumită şi se lăsă încălzită de căldură şi întunericul pămîntului.            
 Adormi gîndindu-se : şi mâine e o zi. 
       Oare cum va fi?