Începutul domniei lui Mircea cel Bătrân este pus în legătură cu sfârșitul fratelui său, Dan I. Acesta din urmă a urcat pe tron în 1385. În contextul slăbirii Ungariei, a reintrat în posesia Severinului. Apoi a reluat politica activă la sud de Dunăre, confruntându-se cu țarul de la Târnovo. Această acțiune i-a adus însă sfârșitul. Astfel, potrivit ”Cronicii anonime bulgare”: ”Șișman, țarul bulgar l-a ucis pe Dan, fratele lui Mircea voievod, în anul 6902 (de fapt 6894, adică 1386), luna septemvrie 23”. Pe vremea lui Mircea, Țara Românească a atins maxima întindere. Hotarele ei se văd din impunătorul titlu pe care Mircea îl poartă „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”
Mircea și fiul său Mihail
“Io” înseamnă cel ales de Dumnezeu pentru a domni. Expresia “mare voievod şi domn” reprezintă atribuţiile domnitorului. Sintagma “mare voievod” înseamnă conducător militar suprem, iar “domn” provine din latinescul “dominus” şi îl prezintă drept stăpân al supuşilor. Restul titulaturii reprezintă teritoriul vast al Ţării Româneşti din acea perioadă. Astfel, Mircea cel Bătrân era stăpân peste Ţara Românească dar şi peste Banatul de Severin, peste părţi din Transilvania adică Amlaşul şi Făgăraşul, teritoriul Dobrogei până la Marea Neagră şi cetatea Dârstorului. Dobrogea fusese mai înainte a despotului Dobrotici (de unde și numele). Acesta o moștenise de la fratele său, Balica, reședința fiind la Cavarna. După Dobrotici, a urmat Ivanco, care a avut lupte cu turcii în 1388.
După acest eveniment dispare de pe scena istoriei. În anii următori constatăm că cea mai mare parte din statul lui Ivanco face parte din stăpânirea lui Mircea, care se intitulează în două documente latine din 1390 și 1391, “terrarum Dobrodicii despotus”. Modul în care Dobrogea a ajuns la Mircea nu este clar. Posibil prin luptă chiar cu turcii. Dârstorul- Silistra de astăzi- va fi câștigat pe la 1388-1389. Dacă această cetate apare ca o entitate deosebită în titulatura lui Mircea, separată de Dobrogea în care se găsește, se explică prin faptul că ea nu a aparținut niciodată statului lui Dobrotici, ci țaratului de Târnovo. Părțile tătărești semnificau ținuturile dincolo de Prut, la gurile Dunării, locuri pe care odinioară Basarab întâi le luase de la tătari. Chilia se afla în această zonă. Înspre Moldova, hotarul era pe Milcov. Cetatea Crăciuna, pe malul stâng al râului, lângă Odobești, era tot a Țării Românești.
Luptele cu turcii
Politica externă a lui Mircea a fost dominată de primejdia otomană. Combaterea directă sau indirectă a acestei primejdii era preocuparea de căpetenie a acestui domn. Ea străbate ca un fir roșu întreaga sa activitate militară și diplomatică. Toate conflictele au fost cu turcii. Nici măcar unul singur cu ungurii, moldovenii sau cu polonezii. Raportul era inegal. Turcii erau în plină ofensivă și aveau o armată mult mai numeroasă. De aceea, într-un final Mircea a ajuns la o înțelegere cu noii stăpâni ai răsăritului. Rezistența îndelungată a păstrat ființa statului muntean. Bulgaria cădea sub loviturile lui Baiazid și devenea pașalâc- stare în care a rămas aproape cinci veacuri, până la 1878- în timp ce Serbia urma aceeași soartă la scurt timp. Fără rezistența lui Mircea, cursul istoriei ar fi fost altul.
Începutul conflictului a avut loc în 1389, când Mircea a trimis- după unele cornici otomane- un corp de oaste să îl ajute pe cneazul sârb Lazăr, în războiul pe care acesta îl declarase lui Murad. Lupta s-a dat pe Câmpia Mierlelor (Kossovopolje în sârbește). La început se părea că biruința va fi a creștinilor. Un sârb fanatic, Miloș Obilici, pătrunsese până la locul unde era Murad și îl ucisese cu pumanulul. Fiul lui Murad, Baiazid își va câștiga însă în această luptă supranumele de Ildârâm, Trăznetul. A luat repede niște decizii strategice și va schimba retragerea inițială într-o victorie strălucită. Cneazul Lazăr își pierde viața.
Mircea se aștepta ca turcii să se răzbune. Fortifică linia Dunării, face o puternică cetate la Giurgiu și o întărește pe cea de la Turnu. Atacul lui Baiazid vine pe 10 octombrie 1394, la Rovine, pe Argeș sau Jiu. A fost o bătălie crâncenă. Cronicarul turc Orudj consemnează că „s-a dat o mare bătălie”, că „din amândouă părţile au murit mulţi oameni” şi că, la sfârşit, sultanul „se retrăgea plin de demnitate”. La rândul lor, cronicile slave arată că „lănci nenumărate s-au frânt şi s-au tras atâtea săgeţi, încât cerul nu se putea vedea de mulţimea lor”, adăugând că, din cauza pierderilor suferite, Bayezid „s-a spăimântat şi a fugit. Iar râul acela curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”. Cronicarul bizantin Moxa nota şi el că „fu război mare, cât se întuneca văzduhul de mulţimea săgeţilor, aşa de mult sânge se vărsa, cât erau văile crunte şi mai pierdu Bayezid oastea lui cu totul”. Rezultatul este indecis. Turcii erau prea mulți pentru a fi goniți peste Dunăre. Un pretendent, Vlad, este pus de otomani pe tron. Mircea mai dă o luptă nefavorabilă în zona Curții de Argeș și se refugiază la Brașov. Aici încheie pe 7 martie 1395 în condiții de egalitate un tratat cu regele maghiar Sigismund de Luxembrug. Își promit ajutor reciproc. În aprilie, oștile lor îi atacă pe turci care părăsesc Țara Românească. Cetatea Turnu este recâștigată. Vlad mai domnește însă într-o parte a țării până la finele lui 1396.
Sigismund de Luxemburg
Prin supunerea totală a Bulgariei în 1393, prin faptul că sârbii erau vasali ai sultanului, prin expediția din 1394, ungurii erau direct amenințați de Semilună. De aceea, Sigismund ia decizia să lanseze o expediție antiotomană, care de altfel se pregătea de ceva vreme, prin care să îi alunge pe mahomedani de la Dunăre și chiar din Europa. În luna mai 1396 vin la Buda cavalerii francezi și burgunzi. Urmează apoi cei germani sub conducerea burggrafului de Nurnberg și cavalerii englezi. Veneția vine cu flota iar Bizanțul intră în coaliție. În vară armata pleacă la război. Vidin și Rahova sunt cucerite. Începe asediul de la Nicopole. Baiazid, care se afla la Târnovo, vine în grabă. Pe 25 septembrie începe lupta decisivă. Mircea, care cunoștea modul de luptă otoman, se oferise să atace primul. Ducele de Burgundia, mândru și fălindu-se cu cei 6000 de cavaleri ai săi nu vrea și pornește atacul. Înaintând prea mult, este înconjurat și făcut prizonier împreună cu o mare parte din oastea sa. Un atac al lui Sigismund, era gata să aducă victoria, dar un contra-atac al turcilor și al vasalului lor, despotului sârb Stefan Lazarević (care jurase că vrea să piardă lupta) determină înfrângerea creștinilor. Sigismund scapă cu greu pe o corabie pe Dunăre, prin Marea Neagră, la Constantinopol și înconjurând Grecia, ajunge în Dalmația (Croația). Înfrângerea este una catastrofală pentru creștini.
Lupta de la Nicopole
Baiazid trimite din nou trupe pentru a-l pedepsi pe Mircea, dar ele sunt înfrânte categoric în 1397. Nu se știe unde a avut loc lupta, poate pe Ialomița. O altă victorie datează din 1400. O armată otomană atacase Ungaria. La întoarcere ei sunt surprinși de domn și de un contingent maghiar. Puțini scapă peste Dunăre. Urmează o perioadă de liniște. La 1402 are loc lupta de Ankara. Iulie 28 1402, este o dată importantă pentru turci. Atunci, la Ankara, Baiazid este înfrânt de Timur Lenk (Timur cel Șchiop, un prinț gingishanid din zona Uzbekistanului). Sultanul este prins și conform unor legende, pus într-o cușcă și plimbat în umilință prin Asia. Se spune că s-ar fi sinucis zdrobindu-și capul de gratii. Alte surse spun din contră, că a fost tratat bine de Timur, nu stătea în nicio cușca, dar a murit de inimă rea, din cauza înfrângerii de la Ankara.
Baiazid
În urma lui Baiazid rămân fii săi care din 1403 încep o aprigă luptă pentru tron. Mircea se implică și îl spijină militar pe Musa. Prin 1407-1408 îi înfrînge pe turcii care asediau Silistra, victorie amintită de o inscripție greacă. La 1411, Musa ajunge sultan. În schimbul ajutorului, el îi dă lui Mircea mai multe posesiuni pe malul drept al Dunării. Într-o scrisoare din acea vreme, Mircea adaugă titlurilor sale și acela de “stăpânitor al mai multor cetăți turcești”. Mircea era în culmea gloriei: țara era la maxima întindere, iar sultanul era protejatul său. Musa este însă înfrânt de Mahomed I care urcă pe tron în 1413. În 1416 Mustafa cu ajutorul lui Mircea și Brededdin, care se adăpostise în Deliormanul dobrogean îl contestă pe Mahamed I, dar fără succes. Au urmat represalii. În 1417 turcii cuceresc Giurgiu și se pare că și Turnu. Dobrogea este ocupată, Isaccea și Enisala sunt întărite. Situația era grea pentru Mircea. Se vede nevoit să facă pace cu turcii. Le plătea haraci, dar turcii nu se amestecau în viața statală românească.
Musa
Activitatea internă
Mircea cel Bătrân va dezvolta comerțul. Dă în 1413 un privilegiu brașovenilor. Traficul comercial crește. Tranzitau spațiul nostru postavurile de Ypres, de Louvain (Belgia), de Colonia (Koln), de Praga. Sașii aduc numeroase produse specifice. Se exportau vite, piei, blănuri, sare, miere, ceară, pește, brânză, grâne. Liovul primește și el privilegii comerciale în (probabil) 1403 și apoi în 1409. Lângă Baia de Aramă, în satul Bratilovo, se reia exploatarea minelor de aramă.
La Cozia, Mircea ridică o nouă ctitorie din piatră și cărămidă aparentă, îi face danii însemnate. Și alte lăcașuri de cult primesc danii: Tismana, Argeș, Snagov, Glavancioc, Dealul, Strugalea (nu se știe exact unde era situată, poate la Cornățelul de pe Mostiștea), Govora, Bolintin (din Ilfov, în “pădurea cea mare”), Vișina (Gorj, lângă Bumbești). A făcut daruri la Muntele Athos, mănăstirii Cutlumuz, ctitoria lui Nicolae Alexandru și Vlaicu-Vodă. Mircea a închis ochii la 31 ianuarie 1418 și doarme somnul de veci la Cozia, într-un sarcofag de piatră, cioplit ca în Apus. Numele de “cel Bătrân” nu i-a fost dat nu pentru că ar fi fost vreun om în vârstă care s-a urcat pe tronul Țării Românești. Supranumele avea scopul de a-l deosebi de Mircea Ciobanul(cel tânăr) din veacul al XVI-lea, dar și în semn de respect, pentru că a dat dovadă de înțelepciune, bătrânii fiind cei care cu experiența lor ghidau uneori mersul societății românești.
sursa: Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu,
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, editura Albatros, București, 1971
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu