[ Foto ] Sarea in bucate

                                                                           după Petre Ispirescu

                                                   

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămâind văduv, toată dragostea lui şi-o aruncase asupra fetelor. Într-una din zile, ce-i veni împăratului, că numai întrebă pe fata cea mai mare:

—  Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?

—  Cum să te iubesc, tată? Iaca, eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume.

Atâtea o tăie pe dânsa capul, atâta şi vorbi.

—  Să-mi trăieşti, fata mea.

Şi întrebând şi pe fata cea mij­locie:

—  Dar tu cum mă iubeşti pe mine, fata mea?

—  Ca zahărul, tată.

Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.

—  Să mă bucur de tine, fata mea.

Pasămite fetele acestea erau lin­guşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.

Împăratul se bucură cât de un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întrebă şi pe dânsa:

—   Cum mă iubeşti tu, fata mea?

—   Ca sarea în bucate, tată! răs­punse şi ea cu faţă senină, zâmbind cu dragoste fiască şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră de râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise:

—   la fă-te mai încoa, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţă­tură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

Când auzi fata cea mai mică a împăratului urgia tatălui său, zise:

— Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahă­rul...

— Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând.

Fata cea mai mică a împăratului, se hotărî să plece unde mila dom­nului o va duce.          

Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răs­punse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân, dacă ar găsi vrun loc. Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochi pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era?

Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.

Şi aşa cum vă spusei, împără­teasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lângă dânsa. Se mira şi împăratul de atâta ali­pire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare, îl pierdeau de drag ce le era. Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl adu­seră acasă rănit.

Să fi văzut acuma pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nu mai ştia ce să-i facă ca să-l vindece mai curând. Nopţile le făcea zile priveghindu-l la boală. Iară dacă o ajunse obo­seala de nu mai putea sta în pi­cioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de cre­dinţă, să îngrijească de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau ne­lipsite de lângă patul rănitului.

Într-un după-prânz, după ce se fă­cuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise:

—   Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.

—      Bine, măicuţă, bine. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi de neam, şi

de treabă.

—   Ea e găsită, mamă.

—  Şi cine este? O ştiu eu?

—  Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Ea mi-a robit inima.

Se împotrivi împărăteasa oare­cum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţă să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare. Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta. Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se rugă cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împă­ratul cutare, pe tatăl ei adică. Socrii primiră să-i facă voia şi pof­tiră la nuntă şi pe acel împărat. În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă.

Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi dege­tele când vei mânca. Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei.

După ce se aşezară, tatăl miresei mânca şi nu prea.

Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor.

Şi îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse.

Răbdă ce rabdă; în cele din urmă, nu se mai putu opri, ci, ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

—   Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?

—  Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta?

—     Ba să mă ierţi, împărate, buca­tele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat,

numai ale mele nu.

Ştiţi ce era? Iaca, mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împă­rat cu cuţitul din sarniţa ce cre­dea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai că­trănite.

Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru:

— Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părin­tească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile cele mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta. Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Acum am vrut să dovedesc tatei că fără miere şi fără zahăr poate omul să tră­iască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împără­tească cine a avut dreptate. Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească.

Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi-a cerut iertăciune.

Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume.

Tatăl fetei se veselea, nu se vese­lea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa nuroră, şi de viţă bună, şi înţe­leaptă, şi harnică.

Şi încălecai p-o şa, şi v-o spusei d-voastră aşa. Şi încălecai p-o lin­gură scurtă, să trăiască cine as­cultă.

EDITURA ION CREANGA BUCUREŞTI - 1975