Moş Martin

                                                                      de Vladimir Suteev

        A intrat ursul la iepure în grădină şi întreabă:

        - Ce mai faci, iepuraşule?

        - Iată, scot morcovi, moş Martine.

        - Dar sunt buni morcovii?

        - Buni, moş Martine, numai că trebuie scoşi din pământ.

        - Şi mie-mi trebuie morcovi, a spus ursul, şi chiar rezerve pentru iarnă.

        - Pentru sănătatea ta, moş Martine! Ia câţi vrei!

        A scuipat ursul în labe şi s-a apucat să scoată morcovi, astfel că sărea ţărâna în toate părţile.

        Deodată a sosit ariciul şi un morcov i-a ajuns direct în cap şi i s-a înfipt în ţepi.

        - Câtă neruşinare! a strigat ariciul. Ce se întâmplă aici?

        - Scoatem morcovi! a strigat ursul. Dar tu încotro, Cap Ţepos?

        - Eu merg în pădure după vreascuri şi hribi albi.

        - Iată, hribi! E o idee bună! s-a bucurat ursul. Mie îmi trebuiesc rezerve pentru iarnă. Mergem după vreascuri şi după hribi albi!

        - Moş Martine, a spus iepurele, cum stăm cu morcovii?

        - Morcovi, morcovi, a mârâit ursul. Mănâncă singur, că mie îmi plac hribii albi!

        Şi a plecat după arici în pădure.

        Merge ariciul prin pădure să adune hribi şi îi pune în ţepi, însă neîndemânaticul urs mai mult îi calcă.

        Veveriţa din copac îi strigă:

        - Ce faci moş Martine, rupi totul în calea ta?

        - Iată, culeg hribi, îmi fac rezerve pentru iarnă, răspunse ursul.

        - Ce faci tu cu ciupercile alea? murmură veveriţa. Mai bine încearcă nuci, alune.

        A cerut ursul nuci şi i-au plăcut foarte mult.

        - Iată, asta-i treabă bună! Eu le voi culege imediat, dintr-o mişcare. Iaca aşa!

        A apucat ursul cu labele o tufă întreagă plină cu alune coapte, a smuls-o din pământ şi a pus-o în spinare. Văzându-l ariciul, a hotărât să se descurce singur.

        Apoi ursul s-a întâlnit cu pisica cu undiţele.

        - Încotro te duci, pisico? a oprit-o ursul.

        - La pescuit, moş Martine. Vreau să le duc pisicuţelor peşte prins cu undiţa.

        - Peşte? Dar mie îmi place peştele, zise ursul apropiindu-se. Îmi place să am peşte de rezervă pentru iarnă.

        - Păi atunci să mergem! Eu am o undiţă de rezervă, spuse pisica.

        Şi porniră la pescuit.

        Deodată pisica întreabă:

        - Stai! Dar ce ne facem cu nucile şi alunele tale, moş Martine?

        - Ce nuci, ce alune! Mărunţişuri. Hai mai repede să prindem peşte, mie îmi trebuie mult pentru iarnă.

        Au sosit la râu.

        Numai ce au aruncat undiţele, că s-au trezit cu vulpea lângă ei.

        Îi spune ursului, râzându-i în nas:

        - Te ocupi cu lucruri mărunte, moş Martine.

        - Cum adică lucruri mărunte? s-a supărat ursul. Mie îmi trebuie rezerve de peşte pentru iarnă.

        - Şi crezi că vei prinde mult peşte? Şi ce-i aşa plăcut ca toată iarna să ronţăi peşte? Mai bine îţi propun să faci altă treabă. Toată iarna ai să-mi mulţumeşti.

        - Şi care-i treaba asta? a întrebat ursul.

        - Păi, hai în sat să aducem găini şi raţe.

        - Găini? Raţe? Hai mai repede! s-a bucurat ursul şi a aruncat undiţa.

        - Moş Martine, uite ai prins un peşte! strigă pisica.

        - Nu-mi mai trebuie peşte. Mă duc după găini, a mormăit ursul şi a plecat după vulpe.

        Când s-a întunecat, ursul şi vulpea au pornit către sat după păsări. Vulpea a dat la o parte o scândură de gard şi i-a spus încet:

        - Tu, moş Martine, stai de pază aici, iar eu îţi aduc găini şi raţe, câte vei dori.

        - Lasă, spuse ursul, numai să vii repede şi adu-mi cât mai multe. Mie îmi trebuie rezerve multe pentru iarnă.

        Merge ursul de-a lungul gardului, uitându-se încolo şi încoace… Ascultând cu urechile ciulite, dar nu a trebuit mult să facă de pază. Câinii satului ce făceau de pază, s-au repezit la el din toate părţile, lătrând la el în cor, gata să-l muşte!

        A uitat ursul de găini, de raţe, de vulpea şireată şi a luat-o la fugă, cât îl ţineau picioarele…

        Câinii au luat-o cu toţii după urs. Aşa l-au fugărit pe bietul urs până în pădure.

        În timpul acesta, vulpea cu toată prada a ieşit cât ai clipi din coteţul de păsări şi pe-aici ţi-e drumul, cumătră!

        A doua zi dimineaţa, ursul stătea sub un copac şi gemea.

        Un şoricel văzându-l pe urs se opreşte.

        - Ce-i cu tine, moş Martine?

        - Ce să fie, iată, câinii… Ieri, o clipă numai şi erau gata să-mi ia şi pielea de pe mine.

        - Câinii? Asta nu-i bună, a glăsuit şoricelul.

        - Eu am vrut, înţelegi, să-mi fac rezerve pentru iarnă.

        - Rezerve, asta-i bine, spuse şoricelul.

        - Eu şi morcovi am scos, şi ciuperci am cules, şi nuci am strâns, şi peşte am prins, după găini m-am dus…

        - Ai fost şi după găini? Asta nu e rău, glăsui şoricelul.

        - Totul am făcut şi iată-mă, am rămas cu labele goale.

        - Ce-i de făcut acum, ce vei face, moş Martine? a întrebat şoricelul.

        - Nu mai pot face nimic, spuse ursul. Iarna vine. Privesc la bârlog, până la primăvară îmi voi linge labele.

        - Ei, moş Martine! spuse şoricelul. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar a dat numai cu laba, a oftat şi a fugit mai departe.

        Dar ce ai putea să-i mai spui?