La cireşe

Amintiri din copilărie

                                                                   după Ion Creangă

- fragment prescurtat -

Odată, vara, pe aproape de Moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua- miaza-mare, la moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe; căci numai la dânsul şi încă la vreo două locuri din sat era câte-un cireş văratic care se cocea-pălea de Duminica Mare. Şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau, ca să nu mă prindă.

Intru mai întâi în casa omului şi mă fac a cere pe Ion, să ne ducem la scăldat.

- Nu-i acasă Ion, zice mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşu-tău Vasile, sub cetate, la o chiuă din Condreni, s-aducă nişte sumani.

-Apoi, dar, mai rămâi sănătoasă, mătuşă Mărioară! Şi-mi pare rău că nu-i văru  Ion acasă, că tare-aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună... Dar în

gândul meu: „Ştii c-am nimerit-o? Bine că nu-s acasă; şi de n-ar veni degrabă, şi mai bine-ar fi."

Şi, scurt şi cuprinzător, sărut mâna mătuşii, luându-mi ziua bună, ca un băiet de treabă; ies din casă, cu chip că mă duc la scăldat, mă şupuresc pe unde pot şi când colo, mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbeni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă, iaca mătuşa Mărioara, c-o jordie în mână, la tulpina cireşului!...

- Dar bine, ghiavole, aici ţi-i scăldatul? zise ea, cu ochii holbaţi la mine; scoboară-te jos, tâlharule, că te-oi învăţa eu!

Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!

Dacă vede ea şi vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş în sus, zicând:

- Stăi, măi porcane, că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuş!

Atunci eu mă dau iute pe o creangă mai spre poale şi odată fac: zup! în nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de naltă. Şi nebuna de mătuşa Mărioara, după mine, şi eu fuga iepureşte prin cânepă şi ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugând tot iepureşte, şi ea după mine până în dreptul ocolului, pe unde-mi era iar greu de sărit; de pe laturi iar gard şi hârsita de mătuşa nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ. Şi (...) mătuşa nu ştiu cum se încâlceşte prin cânepă ori se împiedică de ceva şi cade jos. Eu atunci iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea...

Dar mai desară, iaca şi moş Vasile, cu vornicul şi paşnicul, strigă pe tata la poartă, îi spun pricina, şi-l cheamă să fie de faţă, când s-a ispăşi cânepa şi cireşele. Şi după ce a venit el (tata) ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:

- Na! Satură-te de cireşe! De-amu să ştii că ţi-ai mâncat liftiria de la mine, spânzuratule! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu, pe urma ta?

Şi iaca aşa, cu cireşele; s-a împlinit vorba mamei, sărmana, iute şi degrabă: „Că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtişag". Mai pasă de dă ochii cu mătuşa Mărioara, cu moş Vasile, cu vărul Ion, şi chiar cu băieţii şi fetele din sat...