Scufiţa Roşie

                                                                   după Fraţii Grimm

- text adaptat -

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Odată bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.

Într-o zi, mama sa o trimise să-i ducă bunicii cozonac şi vin, căci era bolnavă şi slăbită şi bunătăţile acestea ar fi ajutat-o să-şi mai vină în puteri.

Fetiţa îşi luă rămas bun şi plecă.

Bunica locuia în pădure, la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. De cum intră Scufiţa Roşie în codru, îi ieşi înainte lupul. El o întrebă:

- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie? Şi ce duci acolo, sub şorţ?

- Ia, până la bunicuţa, îi duc puţin cozonac şi vin ca să-şi mai vină în puteri, căci e bolnavă şi slăbită.

- Dar unde şade bunică-ta, Scufiţă Roşie?

- Colo în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici...

În timp ce mergea alături de Scufiţa Roşie, lupul ticluia cum să potrivească lucrurile ca să poată să le mănânce pe amândouă. Începu să-i spună cu glas mieros:

- Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar... Fetiţa se gândi ce mare bucurie i-ar face bunicii dacă i-ar duce şi un buchet de flori proaspete. Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori.

În acest timp, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă:

- Cine-i acolo?

- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă cu vin. Dar deschide uşa, bunicuţo!

- Apasă pe clanţă şi intră, răspunde bunica. Că eu sunt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.

Lupul deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele. În vremea asta Scufiţa culesese atâtea flori că abia le mai putea duce. Amintindu-şi deodată de bunica, porni degrabă spre căscioara din pădure. Nu mică îi fu mirarea când văzu uşa dată de perete. Apropiindu-se de pat, dădu perdelele la o parte.

Bunicuţa întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:

- Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?

- Ca să te pot auzi mai bine!

- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?

- Ca să te pot vedea mai bine!

- Vai, bunicuţo, da' de ce ai mâini atât de mari?

- Ca să te pot apuca mai bine!

- Da' bunicuţo, de ce ai coşcogeamite gură?

- Ca să te pot înghiţi mai bine!

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţă Roşie. După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător...

Acesta intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit

acolo.

- Ei, drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân! De când te caut! Şi luând un foarfece începu să taie burta lupului adormit.

Abia apucase să facă vreo două, trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei. După aceea au scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta lupului. Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi muri.