Copiii care ți-o spun verde-n față
Este motivul pentru care mi-am încurajat de mici copiii să spună ce gândesc și să nu le tai elanul, indiferent cât de nepotrivite mi s-ar părea pe moment remarcile lor. E-adevărat, acest obicei de-a fi sincer cu orice preț, până la capăt și în orice împrejurare, poate să treacă ușor, în ochii celorlalți, drept răsfăț sau chiar proastă creștere. Dar, oricât de brutale ar fi adevărurile emise de copiii mei, oricât m-ar enerva uneori și oricât de incomod m-ar face să mă simt, le prefer comportamentului ezitant, de teama de a nu fi judecat sau prost înțeles.
Copiii care știu ce vor
Ioana, fiica mea cea mare, e în clasa a VII-a și în curând face 14 ani. Am întrebat-o la ce liceu se gândește să dea și a ridicat din umeri, cu o sinceritate dezarmantă: “Habar n-am!”. M-am speriat și mi-am propus ca în vacanța de vară să trecem în revistă ce soluții are la îndemână pentru anul următor. Între timp, am discutat și cu alți părinți și am aflat că la ea în clasă și, mai mult, la nivel de generație, prea puțini sunt cei care și-au descoperit deja vocația. Așa că pare paradoxal că în intertitlul meu susțin că ăștia mici știu ce vor.
Însă nu e așa: prin faptul că recunosc că nu prea știu pe ce lume se află, de fapt, înțeleg foarte bine că sunt prea mici să decidă ce vor ajunge când se vor face oameni mari. Ioana mi-a și spus odată: “Sunt prea mică, de unde să știu ce vreau să mă fac?”. Mi-a închis gura și mi-a amintit de presiunea care se punea pe noi la vârsta lor, atât din partea părinților, cât și a profesorilor.
Copiii care știu să spună “Te iubesc”
Câți dintre noi se simțeau stingheri, exact ca-n cântecul băieților de la Taxi, când voiam să verbalizăm ceea ce simțeam? Și asta, indiferent dacă era vorba de un membru al familiei sau de un prieten ori un iubit. Ne spuneam “Te iubesc” de Paște și de Crăciun, cel mult, de zilele de naștere. Dar așa, pe nepusă masă, și-n culcare, și-n sculare, ca ai noștri copii, n-o făceam. Cât e de sănătos să-ți exprimi sentimentele și să-ți arăți afecțiunea față de persoana iubită o spun toate studiile de specialitate din lume și o simțim și noi, de câte ori o facem. Copiii noștri au lăsat în urmă orgoliile ori teama că un cuvânt frumos poate să denote slăbiciune. Copiii noștri (ne) iubesc și vor s-o știe toată lumea.
Copiii care contestă autoritatea
Copiii din ziua de azi nu mai iau totul de-a gata. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să gândesc în cutume, să nu văd paiul din ochiul vecinului, să dau sfaturi prefabricate, asimilate ca atare încă din copilărie. De câte ori procedam în acest fel absurd, copiii meu aveau curajul să-mi spună că greșesc. Vina era atât de evidentă încât mă speriam de mine însămi, gândindu-mă cât de ușor am căzut în toți acești ani în capcana ideilor preconcepute, fără să le trec măcar puțin prin filtrul personal. Copiii de azi nu mai cred tot ce aud. Ei știu să delimiteze ideile altora de propriile idei.
Copiii care știu să-și ceară iertare
Pentru că azi copiii sunt mai dispuși ca oricând să conteste autoritatea parentală sunt, exponențial, mai des supuși greșelilor. Dacă în copilărie, simțeam că se rupe cerul pe mine când trebuia să-mi cer iertare (poate și pentru că nu mi se explica unde am greșit, ci trebuia să mă prind singură), azi copiii mei nu se culcă niciodată fără să-și ceară scuze atunci când au înțeles că, uneori, și mamele au dreptate .
M-am lovit în repetate rânduri de scepticismul adulților vizavi de generația de astăzi! Că sunt încăpățânați, răi, neascultători, leneși și câte și mai câte. Ca să vezi, la fel cum era catalogată, pe vremuri, și generația mea, și cea a părinților mei și tot așa, de la o generație la alta! Însă eu am toată încrederea în ei, mă simt bine în preajma lor și cred că doar colaborând vom ajunge să facem un loc mai bun din lumea pe care vrem, din fericire, trebuie s-o împărțim.
Sursa : aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu