În Proclamaţia către dobrogeni, viitorul rege Carol I spunea:
“Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi o cârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii.(..)”(sursa www.cimec.ro). Mesajul Domnitorului către dobrogeni se încheia aşa: “Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.”
Iată ce ne spune despre această altă “Mică Unire”, cercetător ştiinţific dr. Sorin Marcel Colesniuc, şeful Muzeului “Callatis” din cadrul Complexului Cultural Mangalia: “Pentru dobrogeni, ziua de 14 noiembrie este o zi specială: este ziua în care, în anul 1878, Dobrogea a reintrat, oficial, în componenţa statului român modern. Congresul de pace de la Berlin, din iunie - iulie 1878, a recunoscut dreptul istoric al României asupra Dobrogei. De ce drept istoric? Pentru că Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, îşi întinsese stăpânirea, la sfârşitul secolului al XIV-lea, până la Marea Neagră. După moartea sa, Dobrogea a intrat în componenţa Imperiului otoman, însă teritoriul ei nu a fost integrat total structurilor noului stăpân. Până în secolul al XVIII-lea, ea nu a fost decât o provincie de margine a imperiului. Populaţia românească a continuat să vieţuiască atât în mediul rural, cât şi în cel urban. Sunt opinii conform cărora Vlad Tepeş şi Mihai Viteazul au stăpânit şi ei părţi din Dobrogea, pentru scurte perioade de timp. (...)
În anii 1877 – 1878, s-a desfăşurat conflictul militar dintre Imperiul ţarist şi Imperiul otoman, al cărui principal scop a fost reorganizarea Ţărilor Balcanice. România a intrat în acest război pentru a-şi cuceri, pe câmpul de luptă, independenţa proclamată în ziua de 9 mai 1877. La Congresul de pace de la Berlin, desfăşurat în perioada 13 iunie - 13 iulie 1878, a fost recunoscută independenţa României, dar în mod condiţionat. Dobrogea şi Delta Dunării au intrat în componenţa statului român, însă, în schimbul lor, Rusia a luat statului român cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail.”
Încă din luna octombrie au început pregătirile pentru unire “când a fost promulgată şi o lege pentru reintegrarea Dobrogei. În ziua de 10 noiembrie, Domnitorul Carol I a prezidat întrunirea Consiliului de Miniştri, în care au fost stabilite normele pentru luarea în stăpânire a Dobrogei şi pentru primele organizări.”
Apoi s-a intrat pe făgaşul care ducea la momentul sublim. “În ziua de 13 noiembrie, Principele Carol I şi prim-ministrul Ion. C. Brătianu au stabilit ultimele dispoziţii pentru intrarea armatei române în Dobrogea. Împreună cu Mihail Kogălniceanu, Domnitorul a elaborat o proclamaţie către locuitorii Dobrogei şi un ordin de zi către armată. Documentele prezintă principiile şi modul de reintegrare a Dobrogei la statul modern român. N. Catargiu a fost desemnat responsabil cu trecerea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră în stăpânire românească.
În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu (comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea), prefectul judeţului, primarul Brăilei şi consilieri locali, precum şi numeroşi cetăţeni ai oraşului.”
Au avut loc festivităţi, s-au ţinut multe discursuri, apoi s-a trecut la reconstruirea ţării.
“După festivităţi, oficialităţile, împreună cu Principele Carol I şi prim-ministrul Ion. C. Brătianu, s-au îmbarcat pe vasul Ştefan cel Mare şi au debarcat în Dobrogea, la Ghecet, unde au fost întâmpinaţi de numeroşi dobrogeni, de etnii diferite: români, turci, tătari şi bulgari. De la Ghecet, Carol I s-a întors în capitală pentru a deschide întrunirea Corpurilor Legiuitoare, însă nu înaite de a ura “Drum bun!” trupelor militare, care plecau spre Măcin. Autorităţile civile şi militare ale statului român au ajuns la Măcin, apoi la Babadag, după care, în ziua de 18 noiembrie, au intrat în Tulcea. În oraşul Constanţa au ajuns în ziua de 23 noiembrie 1878. Unirea Dobrogei cu România reprezintă a doua etapă în procesul de unire naţională a românilor. Prima a fost cea de la 24 ianuarie 1859, când Moldova s-a unit cu Muntenia, iar desăvârşirea unităţii naţionale a românilor urma să aibe loc peste patru decenii, la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918.”, adaugă Sorin Marcel Colesniuc.
O zi importantă a istoriei noastre şi, în acelaşi timp, dureroasă: Dobrogea a revenit la patria-mamă, în schimb, alte teritorii au fost smulse.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu