De la Sân-Nicoară la misteriosul Negru Vodă

Între ocrotitorii sacri cinstiţi de români, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai populari, dovadă fiind numeroasele lăcaşuri de cult ce îi sunt închinate, precum şi mulţimea celor care îi poartă numele. De-a lungul vremii, chipul său a fost zugrăvit mai mult decât al oricărui sfânt, cu excepţia chipului Sfintei Fecioare Maria. Ziua lui, serbată la 6 decembrie, se mai numeşte şi Sân-Nicoară, Sfântul Neculai, Sfântul Niculae, Moş Nicolae, precum şi Crăciunul Copiilor. Dintre multele legende care-l privesc pe acest mare sfânt, cea mai populară este aceea a înzestrării fiicelor unui om foarte sărac, cărora le-a trimis săculeţi plini cu galbeni, pe horn, la adăpostul nopţii. Mai sunt şi alte întâmplări minunate, care îl au ca autor pe Sfântul Nicolae, cum ar fi învierea a trei copii ucişi de un hangiu şi salvarea de la naufragiu a unor corăbii.

Un străvechi nume românesc al Sfântului Nicolae este Sân-Nicoară. În tradiţiile noastre populare se spune că el este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu şi stă alături de Tatăl Ceresc. Sân-Nicoară are o misiune foarte importantă, anume aceea de a veghea Poarta dinspre Miazănoapte a Cerului, pe unde încearcă Soarele să se strecoare în ţinuturile neguroase, ca să lase lumea fără lumină şi căldură. Acest sfânt este şi iscoada lui Dumnezeu pe lângă drac. În noaptea de Anul Nou, Dumnezeu şi cu Sfântul Nicolae stau la masă, văzuţi de oamenii curaţi în lumină mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori. Ziua de Sân-Nicoară se ţine şi împotriva a tot soiul de boli şi a loviturilor. La acest sfânt se roagă fetele mari, ca să le dea noroc la măritiş. Sărbătorii i se mai spune şi Crăciunul Copiilor, fiindcă Moş Nicolae este şi patronul celor mici şi le aduce daruri, dacă au fost cuminţi, pe care le pune noaptea în încălţămintea lor. Dacă nu au fost cuminţi, atunci le aduce o nuieluşă ce-i poartă numele, pe care părinţii le-o arată din când în când odraslelor, când se întrec cu năzbâtiile. Până ce să audă românii de ”corectitudinea politică”, nuieluşa Sfântului Nicolae nu era deloc o glumă, cum este astăzi. Ba, o variantă a ei era ”un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos”, cum îl descrie Ion Creangă în celebrele ”Amintiri din copilărie”. Iată şi continuarea: ”şi părintele îi pune numele Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericii din Humuleşti... (...) Și a pus părintele pravilă şi a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieţii şi fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce a învăţat peste săptămână; şi câte greşeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greşală să-i ardă şcolarului câte un Sfânt Nicolai”. Cum se ştie, acel ”drăguţ de biciuşor” a fost inaugurat chiar de fata popii, ”Smărăndiţa, care a mâncat papara, şi pe urmă şedea cu mânile la ochi şi plângea ca o mireasă, de sărea cămeşa de pe dânsa”.

Sân-Nicoară este şi ocrotitor al caselor, al militarilor, al marinarilor, dar şi al hoţilor şi tâlharilor! De ziua lui, se roagă oştenii la el, căci se spune că acest sfânt stă călare pe tun. În Muscel se spune că ”la Sfântul Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiul în găoace”. Sân-Nicoară este un moş cu barba albă şi, când şi-o scutură, începe a ninge zdravăn. Dacă vine zăpadă de ziua lui, atunci va fi iarnă grea, care va ţine până la ziua Sfântului Ion Botezătorul. Când vine Sân-Nicoară pe cal alb, iarna va fi scurtă, iar dacă vine pe cal negru, va fi lungă şi grea. Alţii spun că, dimpotrivă, dacă vine pe cal alb, iarna va fi lungă, iar dacă vine pe cal negru, va fi scurtă. Pe la Sfântul Nicolae, constelaţiile Găinuşa şi Rariţele asfinţesc în acelaşi timp cu seara. Iarna începe la Sân-Nicoară şi se termină la sărbătoarea de Alexii. Se spune:

La Sân-Nicoară,
Neaua coboară.

Ca şi de Sfântul Andrei, în seara premergătoare sărbătorii de Sfântul Nicolae se pun crenguţe de măr, cais, zarzăr sau vişin în vase cu apă, şi vor înflori de Anul Nou. Se mai spune că, la Sân-Nicoară, intră dracii în moară şi dau cu morarii în apă ori dau drumul morilor. Pentru îmblânzire, se face sfeştanie şi praznic morilor. Tot în ziua de Sfântul Nicolae se strâng flăcăii între 18 şi 24 de ani, ca să facă pregătiri pentru sărbătorile ce vin, începând să repete şi colindele.

Ca de obicei, mitologia noastră poate lumina şi misterele care ne mai acoperă istoria. De pildă, cu sprijinul lui Sân-Nicoară, aflăm câte ceva despre legendarul Negru Vodă, în privinţa căruia istoriografia oficială nu are ştiri. Astfel, în vechea cetate de scaun a Țării Româneşti, Curtea de Argeş, o stranie biserică, ruinată de mult, aminteşte mai degrabă de un templu, neavând nimic asemănător cu celelalte lăcaşuri de cult de pe meleagurile noastre. I se spune Biserica Sân-Nicoară. Având în vedere enigmele ce înconjoară monumentul, este de menţionat că, la strămoşii noştri antici, patru mari semizei, asemănători arhanghelilor creştini, vegheau pământul, patronând fiecare un răstimp al unei zile, un punct cardinal şi un anotimp. Ei apar şi în mitofolclorul românesc, ca duhuri, purtând, printre altele, aceste nume: Miez-de-Noape, Zorilă, Nămiezul şi Murgilă. La geto-daci, cel care veghea lumea de la miezul nopţii şi până în zori, care stăpânea Nordul şi Iarna, se numea şi NIKARKES, fiind atestat în documente şi un rege trac omonim. NIKAR-KES se poate tălmăci cu mai multe tâlcuri: 1. ”Cel care îmboldeşte (porneşte) Frigul”; cf. rom. negură; a (se) înnegura; nuhăr ”nor”; a coase; (a da) ghes; alban. kashai ”ţesală”; 2. ”Ascuns (Adăpostit) în (de) Întuneric (Noapte)”; cf. rom. negru; negură; nuhăr; casă; alban. kishe ”biserică”. 3. ”Cel Pornit (Plecat) pe Întuneric; Cel Plecat din Noapte; Cel Plecat de la Miazănoapte”; cf. rom. negru; negură; nuhăr; latin. niger ”negru; întunecat”; rom. (a da) ghes. Ca argumente pentru aceste traduceri sunt atât credinţele legate de Sân-Nicoară, cât şi informaţiile din documentele româneşti medievale despre Negru Vodă. Iată ce scrie în ”Letopiseţul Cantacuzinesc”: ”Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chemat Radul Negrul-Voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţei, început-au a face ţară noao”. În actele maghiare, cel pe care letopiseţul românesc îl numeşte Radul Negrul-Voievod este pomenit cu numele de Tochomerius. Venit de la Miazănoapte, adică din Ardeal, muntenii şi oltenii l-au numit Nicoară şi Negru Vodă, iar ctitoria lui se va fi numit la început Biserica sau Lăcaşul lui Nicoară, din tâlcul sintagmei geto-dacice NIKAR-KES (cf. rom. Nicoară; casă; coş; alban. kishe ”biserică”). O variantă a teonimului este NIGRI-NIANA ”Mai-Marele Întunericului (Nopţii); Domnul Negru” (cf. rom. Negru; negură; nuhăr; noian; nană; nene; nun), atestată ca localitate din Tracia, ce-şi va fi luat denumirea de la un templu omonim. Echivalenţa între numele arhaic şi cel actual al aceluiaşi sfânt, sărbătorit la 6 decembrie, este dovedită de Biserica Sân-Nicoară, din Curtea de Argeş, şi de Biserica Domnească, aflată peste drum, cu hramul Sfântul Nicolae, ctitorite de acelaşi voievod, cel care a ctitorit şi Țara Românească.

Tuturor celor ce li s-a dat nume de la cel al Sfântului Nicolae, făptuitor al atâtor minuni binevoitoare, să le transmitem, şi de ziua lor onomastică, urări de sănătate, fericire, noroc şi la mulţi ani!

ADRIAN BUCURESCU