De ce istorie? De ce sa o studiem ?

Şi în speţă, de ce istorie antică? De ce să nu păstrezi un astfel de studiu la rang de hobby? Poate că răspunsul este exclusiv pe filiera unei motivaţii epistemologice, deoarece când cineva alege drumul ştiinţelor umaniste nu o face cu gândul unor bonificaţii materiale serioase, ci mai degrabă deoarece crede cu tărie în pasiunea sa.

Istoria cred că poate fi înţeleasă sau poate contribui la o schemă explicativă asupra individului, lumii, traiectoriei generale a umanităţii, dar nu dacă ea este asemănată cu învelişul mort pe care l-a lăsat în urmă un organism odinioară viu, dacă ne gândim că ce a fost demult nu mai contează astăzi, sau că trebuie privit într-un context închis. O amintire. Aşa cum amintirea individuală ajută la înţelegerea comportamentului personal, tot aşa am spune că memoria colectivă ajută omenirea să se autoînţeleagă. Analogia o forţăm puţin, pentru că ea preface istoria într-un fel de putere mitică, care în plan existenţial se imprimă cu putere în grupul particular aşa cum amintirea individuală se imprimă în fiecare individ în parte.

Dar pentru a pătrunde un fapt istoric, trebuie să trecem dincolo de înţelegerea sa ca amintire, pentru că ea presupune un timp individual infuzat cu experienţe foarte subiective. Ori ceva ce s-a petrecut demult ne loveşte iniţial ca un obiect străin, un fel de fosilă fascinantă, care în sine nu are o valoare de experienţă imediată. Prin urmare, noi suntem cei care creează dinamica epocii, coerenţa ei, însemnătatea ei, spiritul ei.

Este dificil şi totodată semnificativ ce face istoricul, căci el se străduieşte să înţeleagă faptul şi procesul istoric ca pe o chestiune existenţială, încărcată de sens, iar pentru a face asta se detaşează mai întâi de trecut, eliberându-l de proiecţiile prezentului, pentru a se reapropia într-o încercare de identificare cu el, de integrare a sa în destinul umanităţii. Istoria nu este de la sine înţeleasă, naturală ci presupune o iniţiativă epistemică, culturală, spirituală. Intr-un fel, reconstruind-o, noi o creăm. Determinante sunt procesele, dar poate mai determinantă este viziunea noastră, depistarea şi prezentarea realităţilor prin filtrul conştiinţei noastre.

În societatea de astăzi axată pe principii atât de pragmatice, poate că nu este uşor de depistat ce rol are, mai concret, istoria. Poate nici nu există finalităţi practice. Discuţia legată de utilitatea ei însă, de cum putem s-o folosim în contexte practice, depinde de două idei fundamentale:este un tezaur de întrebări şi răspunsuri, dar mai ales de întrebări, legate de funcţionarea societăţilor şi indivizilor;şi ea este cea care ne ajută să percepem schimbările şi cum acestea au produs prezentul. De fapt, întelegerea oricărui domeniu depinde de cercetarea istoriei acestuia. Pentru că istoria este un imens laborator de unde putem extrage informaţii, cauze, consecinţe, ca dovezi ale dezvoltării speciei umane pe toate palierele, în toată complexitatea sa. Studiind istoria învăţăm să analizăm şi să contemplăm funcţionarea lumii umane.

Într-un fel, ea ne oferă sens, chiar dacă sensul poate că nu este decât o iluzie colectivă care ne înzestrează cu o semnificaţie şi o ordine care este posibil să nici nu existe. Dar măcar formulăm o schemă explicativă în care să ne încadrăm evoluţia (sau involuţia) ca civilizaţie. Iar întorcându-ne foarte adânc în timp putem obţine o viziune mai de ansamblu asupra umanităţii şi modului cum se prezintă ea astăzi. Problemele contemporane nu pot fi explicitate doar prin cauze immediate. Schimbarea, sau non-schimbarea, jocul dintre cele două, ţin de timpul de lungă durată. De asemenea, la fel de interesant este de urmărit ‘istoria istoriei’, adică modul cum oamenii şi-au construit identitatea instrumentalizând istoria.

Aici, în istorie, regăsim poate mai mult ca în alte domenii, atât diversitatea naturii umane, cât şi constantele acesteia. Bogăţia sa este cea care probabil ne atrage cel mai tare, ideea că din tot acest cufăr de vechituri am putea afla câte ceva despre noi, despre ce am fost şi ce am ajuns. Cu atât mai mult din istoria antică, pentru că aici valorile, problemele, mentalităţile par a avea un grad de alteritate mai mare. Este ca o călătorie într-o ţară străină, care ne îmbogăţeşte intelectual şi spiritual, ajutându-ne să ne definim mai bine, prin tot felul de comparaţii, meditaţii, analogii, diferenţieri care ne ţâşnesc în minte. O alteritate în care însă descoperim rădăcinile modernităţii şi care confirmă că nu e nimic nou sub soare, dar o şi infirmă, pentru că fiecare fragment de istorie reţine o doză de originalitate.

La o privire imediată, istoria antică pare a nu contribui cu nimic la definirea identităţii noastre, dar privind-o în ansamblul general al evoluţiei civilizaţiei globale, constatăm că este absolut indispensabilă în peisajul umanităţii. Nu doar din pricina argumentului mai mult sau puţin romanţios al rădăcinilor, dar şi pentru că ne pune la dispoziţie anumite tipare, modele de mentalitate şi funcţionare socială care pot servi la încercarea de a recompune procesul continuu şi neîntrerupt de transformare culturală a omului. Anticii erau parte din el, noi suntem parte din el, şi încercând să-I înţelegem pe ei poate că afălm câte ceva şi despre propriile dezvoltări recente. Dacă am privi istoria doar ca pe o simpă înşiruire de fragmente politice, sociale, culturale, şi fiecare epocă am reduce-o la un glob de sticlă, pierem din vedere că în orice ştiinţă, ca şi în întregul corpus al cunoaşterii, există conexiuni între toate elementele. Percepând critic şi analitic ideea că istoria este un proces neîntrerupt, ne dăm seama că anticii, şi nu numai ei, ne ajută să dobândim înţelepciune şi maturitate. Într-un fel, sunt printre noi, împărtăşindu-ne din propriile experienţe.

Până la urmă nu suntem izolaţi de ce s-a petrecut în umanitate, iar poate că toată expunerea aceasta constantă la problemele istoriei ne va da (sau nu) sens. Dar măcar ne va da de gândit, ne va stimula, ne va entuziasma. Ne vom simţi mai puţin singuri, ne vom regăsi prin intermediul ‘celorlalţi’, aşa cum călătorul începe să analizeze şi să se analizeze când intră în contact cu o lume diferită, dar nu foarte diferită de a lui. Căci natura umană este aceeaşi, nuanţele sunt diferite.

Cel puţin învăţăm să punem întrebări şi să răsucim răspunsurile pe toate părţile până găsim ceva ce pare măcar a oferi un mai mic sau mai mare adevăr. Şi în fine, istoria a avut întotdeauna ceva mistic şi boem în ea, ceva ce ne îndeamnă spre cercetarea ei. Aura aceea de mister. Ca atunci când intri într-o casă veche sperând să descoperi ceva cu totul inedit. Căci oricât de ‘ştiinţifici’ am deveni, o doză de utopie istorică şi de viziune fascinantă a frumosului ne va rămâne în suflet. După cum spunea şi Schiller în “Scrisoarea unui danez călător” din 1785, când vorbea despre sculptura greacă:“Omul a înfăptuit ceva ce este mai mult decât era el însuşi, un lucru care aminteşte de ceva şi mai măreţ decât specia sa – dovedeşte oare aceasta că el este mai puţin decât va fi cândva?”.

Indiferent de motive, de consecinţe, de ce facem sau nu facem cu ea, istoria a fost şi va fi mereu o posibilitate infinită de a cunoaşte, a înţelege şi a contempla umanitatea în toată diversitatea sa. Jocul cu trecutul ne poartă spre tărâmuri de poveste, o poveste care este chiar a noastră şi pe care este păcat să nu o investigăm şi să o trăim.

Autor Irina-Maria Manea