A fost odată o nucă , o nucă … ei , ca toate nucile ! Şi nuca asta creştea într-un nuc . Dar nucul nu mai era ca toţi nucii … Şi ştiţi de ce ? Pentru că nucul ăsta se pomenise crescând în pădure . Nu ştiu cum ajunsese acolo , printre stejari şi fagi , dar ce ştiu e că acolo trăia de ani şi ani de zile . Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră .
Ei , şi într-o bună zi vine un urs mare , mai mare chiar decât nenea Niţă , şi se întinde sub nuc să tragă un pui de somn .
-Ah , ce bine o să dorm ! spuse ursul şi se puse cu burta în sus , cu labele pe după ceafă şi începu să sforăie : Sfârrrr-mârrr ! Sfârrr-mârrr !
Tocmai atunci , creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă veselă :
-Ei , nucă-nucuşoară ! Gata , poţi să-ţi dai drumul , că eşti coaptă bine …
Fireşte , nuca nu aşteptă să i se spună de două ori . Se aruncă de pe creanga ei , fără umbrelă sau paraşută , se aruncă vitejeşte , aşa cum se aruncă nucile şi … drept pe nasul ursului se opri .
-Văleu ! răcni ursul , deşteptat fără veste , dar nepricepând ce-l izbise tocmai de nas ( care e partea lui cea mai simţitoare ), se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa .
-Ehei , aţi văzut cine sunt eu ? strigă atunci nuca . Sunt pesemne nespus de puternică dacă până şi ursul se teme de mine !
Iepurele , care văzuse tot ce se petrecuse , se apropie tremurând de nucă şi o rugă cu glas stins :
-Puternică nucă , milostiveşte-te de un biet iepure ! … Să nu mă mănânci !
-Bine , îi răspunse nuca . De astă dată te iert , dar vezi să nu mă superi prea tare şi să nu-mi mai ieşi înainte că de ! nu ştiu , zău …
Veveriţa se rugă şi ea , plângând :
-Of şi of , puternică nucă ! Îndură-te şi de o biată veveriţă … N-o mânca nici pe ea !
-Ia ascultaţi , făpturi neroade ! se supără de astă dată nuca . Ce , vreţi să mă lăsaţi să mor de foame ? … Păi , mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ , apoi mistreţul , apoi cine mai ştie care alt neisprăvit … Şi eu ? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc ? Doar sunt o nucă adevărată , o nucă puternică , o nucă … Ehei , ce ştiţi voi !
Iepurele şi veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea pădurii . S-a ivit o dihanie cumplită , una care pare mică şi neînsemnată , dar care mănâncă urşi , lupi şi mistreţi , cum ai înghiţi un fir de iarbă ! Toate sălbăticiunile se zăvorâră în vizuinile lor , aşteptând cu inima strânsă ca dihania cea cumplită să li se ivească înaintea porţilor . În pădure se lăsase o tăcere grea şi nici măcar păsările nu se mai încumetau să cânte . Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave :
-Unde-s lupii , urşii şi mistreţii ? Unde-s leii , zmeii şi balaurii ? … Vreau să le trag o mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate ! Aşa striga nuca de răsuna pădurea şi nici lupii , nici urşii , nici mistreţii , ba nici chiar leii , zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească .
Dar într-o zi veni un băieţel , se plimbă prin pădure , găsi nuca şi , după ce-i sparse coaja, o mâncă .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu