Cum au văzut turcii înfrângerea de la Vaslui?

Bătălia de la Vaslui-Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, între Imperiul Otoman şi Moldova, a fost cea mai importantă victorie a domnitorului Ştefan cel Mare (1457 – 1504) împotriva turcilor. Evenimentul are loc atât ca urmare a întreruperii plăţii tributului de către Ştefan, în 1473 – tributul era plătit încă din vremea lui Petru Aron din 1456 –, cât şi a încercărilor domnului Moldovei de a scoate Ţara Românească de sub influenţa Porţii, prin înlăturarea lui Radu cel Frumos (1473–1474). În acelaşi timp, otomanii doreau extinderea influenţei la Marea Neagră, prin dobândirea Chiliei şi a Cetăţii Albe.

Iată cum relatează ”Cronicile dinastiei otomane”, operă a lui Şemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal paşa-zade marea confruntare: “Pe drum, oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă care, aruncând din arcuri asupra lor săgeţi de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostaşilor ocrotitori de ţări. Aşa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospeţimea lor […]. Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreţi şi slujitori, toţi şoimii care zburau în lupte au devenit ca nişte găini jumulite. […]

Nu era îngăduit ca, fiind în halul acela, întâlnindu-se cu duşmanul cel răufăcător, să se lupte şi să se bată cu el. Dar, pentru că ajunseseră acolo unde trebuiau să ajungă, le-a fost ruşine să se mai întoarcă. În partea aceea, serdarul cel răufăcător al Ţării Moldovei, în scopul pregătirii oştilor, a trimis de ştire ghiaurilor din ţările de la marginea ţinuturilor sale şi, strângând pe călăreţii şi pe slujitorii săi, a adunat destul de multă oaste. Fiecăruia dintre rătăciţii aceia i-a dat arme şi zale şi a preschimbat oastea sa, plină de măreţie, într-un munte de zale de oţel. […] Nelăsându-i să se apropie pe ostaşii care se duseseră acolo, el a tras asupra lor din faţă cu tunuri şi puşti, cu arcuri şi cu zenberecuri. De cele două părţi ale sale se aflau păduri, încât nu era cu putinţă să se treacă în spatele lui din nici o parte, iar din faţă nu se putea merge deloc spre el. De aceea, oastea nu putea să se împotrivească tunurilor şi darbzenurilor şi loviturilor sale de puşti. Cele două oşti numeroase au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie. Gaziii s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei [moldovenii] nu ies din pădure. Atunci, un buluc dintre ei [turci], format din ostaşi bravi şi pentru al căror suflet bătălia era o plăcere, potrivindu-se lui Mihaloglu Ali bei şi punându-şi capul în primejdie, s-au ajutat unii pe alţii şi s-au năpustit asupra oştii ghiaurilor. […]

Dar şi oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul şi l-a împins spre mal pe un val. […]
Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele, au obosit de a mai privi bătălia încă înainte ca ea să se fi isprăvit. Abia căutau prilej de fugă. Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare unii pe alţii ca nişte turme de oi şi nici cei viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte. Suleiman paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul.

Călăreţul cel plin de uneltiri din Ţara Românească (Radu cel Frumos), neamestecându-se deloc în luptă, stătuse de o parte şi privise. Văzând risipirea oştii de pe locul de bătălie, el îşi luase capul şi plecase în altă parte, împreună cu ceata sa. După o vreme, văzând moldoveanul că ţinutul acela a rămas pustiu şi aflând că duşmanul a fugit, a pornit pe urmele lui şi a pus mâna pe cei pe care i-a găsit slabi. […] Când călăreţii, venind iute ca vântul şi cu iuţeala unui torent, s-au îngrămădit în groapa aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas împotmoliţi, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei. Cetele care veneau unele după altele s-au răvăşit ca valurile. În groapa aceea s-au împotmolit caii multor mii de oameni şi picioarele multor trupuri, rămânând astfel în mlaştina morţii. După ei au venit duşmanii şi, trântindu-i şi pe cei care nu căzuseră încă de pe calul vieţii, le-au luat capul şi cămăşile. Ostaşii care s-au salvat din nenorocirea aceea au scăpat din mâna duşmanului ieşind din Ţara Românească. 

Sursa : aici