Mama lui Ștefan cel Mare

“Tânăra domniţă la fereastră sare.

- “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.

Apoi ea la poartă atunci a ieşit

Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:

- “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;

Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.

Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!” 

Cine era mai exact acea doamnă mare care îl îmbărbăta pe Ștefan? Odată cu valorificarea unui important lot de izvoare scrise, în primul rând, hrisoave domneşti din sec. al XV-lea, dar mai cu seamă din epoca lui Ştefan cel Mare, s-a constat că pe mama celebrului voievod o chema Maria-Oltea. După publicarea unor frumoase legende, puse în circulaţie de către Dimitrie Cantemir în „Istoria Imperiului Otoman” şi Ion Neculce în „O samă de cuvinte”, au devenit cunoscute episoade privind relaţiile dintre mamă şi fiul ei, Ştefan cel Mare. Una din aceste legende îi surprinde pe cei doi în condiţiile cele mai grele din viaţa voievodului, când Ştefan suferise o grea înfrângere la Războieni.

Este posibil ca Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan, până la urcarea în scaun, să fi fost refugiat, sau stabilit pentru un timp, în Ţara Românească, datorită înrudirii sale cu Vlad Dracul, unde nu numai a pregătit campania de luare a tronului, ci şi a întâlnit-o pe Maria-Oltea, viitoarea lui soţie. Ba mai mult, se considera că, primul nume – Maria – a fost luat spre sfârşitul vieţii, când s-a călugărit, iar cel de al doilea nume – Oltea – vine de la regiunea râului Olt (spaţiu geografic numit ulterior Oltenia). Unii istorici consideră că, mama lui Ştefan se trăgea din această regiune a Valahiei, cu atât mai mult că, în izvoarele scrise din această epocă, nu se întâlnesc femei cu asemenea nume. Din această căsnicie a unui moldovean de viţă nobilă, Bogdan, şi a unei frumoase valahe de origine socială mai modestă, Oltea, (din care cauză numele părinţilor ei nu se întâlnesc în documentele vremii), s-a născut viitorul domn al Ţării Moldovei – Ştefan cel Mare.

Conform altei opinii, care s-a profilat în ultimele decenii, mama lui Ştefan cel Mare ar fi, ca şi Bogdan al II-lea, de origine moldoveană. În această privinţă, se aduc dovezi deosebit de interesante, precum că, în zona geografică a Bacăului, Trotuşului şi a Borzeştilor, unde, conform tradiţiei, s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare, în secoulul al XV-lea exista un sat numit „Olteni”. În regiunile de sud ale Moldovei, în ţinuturile Tecuci şi Galaţi se atestă o zonă geografică numită „Olteni”. Apariţia acestei zone, precum şi a satului mai sus numit, vine de la un proces de strămutare de populaţie, datat cu sec. al XIV-lea, din zona râului Olt în ţinuturile de sud ale Moldovei. Anume din această regiune se admite că provine familia Mariei şi al doilea ei nume – Oltea, adică originară din satul Olteni sau din această zonă geografică din sudul Moldovei. Ambele opinii rămân discutabile, deoarece nu s-au păstrat documentele de familie ale Mariei-Oltea şi ale fratelui ei Vlaicul, acestea arzând într-un incendiu în anul 1472.

După cum s-a văzut foarte clar din documentele şi pomelnicele mănăstireşti, Maria-Oltea, până la Bogdan, mai fusese căsătorită (iarăşi nu se cunoaşte cu cine), din care căsătorie avusese cinci copii: Ioachim, Ion, Cârstea, Maria şi Sora, mezinul fiind Ştefan, care era al şaselea. După câte se pare, acesta era unicul ei copil cu Bogdan al II-lea.
Maria trebuia să fi fost cam de aceeaşi vârstă ca şi Bogdan, adică de vreo 35 de ani, când şi-au pus la cale căsnicia, care trebuia să fi avut loc prin 1440. Se pare că ceremonia căsătoriei nu a fost oficializată, sau cel puţin nu a fost recunoscută. Este posibil Ştefan ar fi un copil bastard, de altfel, ca şi tatăl său. De aceea, pe parcursul celor doi ani cât a domnit Bogdan al II-lea (1449-1451), dar şi după aceasta, până la moartea ei în toamna anului 1464, Maria-Oltea (fie din cauza originii sale modeste, fie că mai fusese căsătorită anterior), spre deosebire de soţiile altor voievozi moldoveni, nu a fost niciodată numită „doamnă”, adică soţie de domn. Ba mai mult, nici pe piatra ei de mormânt, pusă de fiul ei, nu a fost onorată cu acest titlu voievodal. Nu s-a învrednicit Maria-Oltea nici de epitetul de „cneghină”, titlu pe care îl purtau soţiile marilor boieri.

Maria-Oltea a rămas, încă de tânără, pentru a doua oară văduvă. În 1451, a fost atacat şi omorât pe neaşteptate soţul ei, Bogdan. Ea a reuşit să fugă şi să salveze viaţa fiului ei Ştefan şi a celorlalţi copii ai ei, fiind nevoită să părăsească pentru un timp îndelungat (6 ani) Moldova. Pentru a nu se expune primejdiilor din partea rivalilor soţului ei, ea şi copiii ei au fost nevoiţi să-şi tăinuiască şederea, de aceea, până astăzi, nu se ştie sigur unde şi-au găsit refugiul. Au putut să se refugieze cu ajutorul unor boieri şi oşteni fideli în Transilvania, la curtea regelui Iancu de Hunedoara (fiind recunoscute relaţiile de prietenie ale lui Bogdan al II-lea cu regele Ungariei) sau în Ţara Românească. Cel puţin din august 1456 (după moartea lui Iancu de Hunedoara), Maria-Oltea cu ai săi era în Ţara Românească, de unde, cu ajutorul lui Vlad Ţepeş, viitorul domn Ştefan a întreprins în 1457 o amplă campanie militară, în urma căreia a luat scaunul domnesc.

Dintre rudele apropiate ale Mariei-Oltea este cunoscut doar fratele ei – Vlaicul, care, se pare, a făcut parte din sfatul domnesc a lui Bogdan al II-lea şi pe care Ştefan îl va menţiona în hrisoavele sale domneşti ca „unchiul nostru Vlaicul”. Este de presupus că rolul mamei lui Ştefan, precum şi a fratelui ei Vlaicul, în această îndrăzneaţă acţiune, a fost deosebit de mare. Mama sa a jucat un rol considerabil nu numai la educarea fiului, dar şi la pregătirea psihologică a acestuia, insuflându-i că el s-a născut fiu de domn şi trebuie să devină domn al ţării. Nu este exclus ca ea să fi jucat un rol deosebit de important în organizarea şi efectuarea acţiunilor de politică internă şi externă, în primii ani de domnie a fiului. Consolidarea puterii lui Ştefan a făcut-o cu timpul să-l scutească treptat de tutela ei, retrăgându-se, după cum se admite, în ultimii ani de viaţă la mănăstire, poate chiar călugărindu-se la Probota. Aceasta putea să se întâmple mai curând după căsătoria lui Ştefan, din 5 iunie 1463, cu Evdochia de Kiev. Ştefan, atât până la moartea tragică a tatălui său, cât mai ales după această dată, s-a aflat sub îndrumarea şi privirea aspră şi neiertătoare a mamei sale.

Deşi Ştefan a fost singurul copil la părinţi, cu toate că era de viţă nobilă, nu a crescut un copil răsfăţat şi neinstruit, ba poate chiar a fost educat cu asprime şi dragoste tăinuită de părinţi. Cum se întâmpla de cele mai dese ori în familiile domneşti, copiii erau lăsaţi în grija mamei sau a unor călugări instruiţi, deoarece ceilalţi erau preocupaţi permanent de grijile ţării, de interesele politice, erau implicaţi în ciocniri şi războaie etc. Prin participarea în aceste activităţi, a crescut mult rolul şi autoritatea mamei, şi, drept urmare – popularitatea şi influenţa ei, care, cu timpul, au devenit legendare. Cu atât mai mult că, după câte se pare, Ştefan a moştenit mai multe calităţi, dinte cele mai bune, în primul rând de la mama sa, căreia, mai mult ca probabil, nu i-a plăcut şi nici nu a vrut să cedeze în faţa cuiva, să fie răpusă, înfrântă, căci, dacă ne amintim de portretul verbal făcut voievodului de către Grigore Ureche, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”, caracterizat ca om harnic, viteaz, priceput în treburile ţării şi iute la mânie.

Toate aceste virtuţi au fost moştenite, în mare parte, de la Maria-Oltea. Nu în zadar, legenda ne spune că, odată, pe când Ştefan suferise înfrângere într-o bătălie, veni distrus, frânt de oboseală şi necaz în faţa cetăţii Neamţului pentru a cere îndurare de la maică-sa, aflată în cetate, ca să i se deschidă porţile, el aude drept răspuns o replică tăioasă şi tulburătoare: De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu, adică ea îl recunoştea de fiu numai atunci când era viteaz şi biruitor.

În comparaţie cu mamă, tatăl său era, pesemne, un om mai blajin, mai blând şi mai moale la caracter. Aceste calităţi îl făceau să fie un rău psiholog şi l-au determinat să-i creadă pe cuvânt pe cei din anturajul său, netăinuind nimic despre sine şi despre intenţiile sale. Or, Ştefan era un om cu alte trăsături de caracter decât tatăl său, pe care le-a moştenit mai curând de la mamă, căreia îi erau proprii asemenea calităţi ca demnitatea, hotărârea, setea de dreptate, sângele rece, agerimea minţii, sprinteneala şi intuiţia în trebi. Dacă examinăm cu atenţie chipul marelui voievod, zugrăvit de călugărul Nicodim, în 1473, în „Tetraevangheliarul” dăruit mănăstirii Humor, vedem că Ştefan avea faţă rotundă, ochii albaştri şi ageri, sprâncenele groase şi arcuite, nasul drept, mustaţa plină, bălai la chip, cu pletele blonde şi ondulate, fruntea înaltă şi boltită, iar în portretul verbal făcut de Grigore Ureche, voievodul apare ca „un om nu mare de statu”. Toate acestea, se pare, au fost moştenite, de asemenea, de la mama sa, deoarece nimeni dintre predecesorii săi pe linie paternă nu au avut aceste semnalmente, în special statura joasă, ieşită din comun a voievodului.

Din tradiţia orală, Maria-Oltea ne apare ca o femeie foarte înţeleaptă şi hotărâtă, venind permanent cu sfaturi şi îndrumări dintre cele mai judicioase către fiul său Ştefan, pe care, de multe ori, l-a ajutat să ia decizii extrem de importante, să se ridice de unde cădea, să găsească putere şi îndrăzneală pentru a-i învinge de duşmani. Astfel, mama lui Ştefan este prezentă, conform tradiţiei, alături de voievod până târziu. Aşa, de exemplu, se ştie foarte bine că, deşi murise la 4 noiembrie 1464, conform tradiţiei orale perpetuate, mama voievodului era încă vie chiar şi pe la 1476 (adică după 12 ani de la moartea ei), când, după pierderea bătăliei de la Războieni, îl întâmpinase pe Ştefan la porţile cetăţii Neamţului.

Până la urmă, nu se ştie cu adevărat dacă, după luarea scaunului domnesc de către fiul ei Ştefan, Maria-Oltea a rămas la curte sau s-a călugărit în scurtă vreme. Să fi plecat în ultimii ani de viaţă după marea sa tragedie şi durere, după pierderea soţului, la vreo mănăstire, poate chiar la aceeaşi mănăstire Probota (Pobrata), unde a şi fost înmormântată? Se ştie, totuşi, că obiceiul plecării la mănăstire în ultimii ani de viaţă era destul de frecvent întâlnit în rândurile claselor stăpânitoare, a familiilor domneşti şi boiereşti în sec. XV-XVII. Acolo se retrăgeau soţul sau soţia rămas în viaţă, spre a-şi afla alinare şi linişte, şi spre a-şi petrece timpul în rugăciuni întru iertarea păcatelor. Maria-Oltea a murit la o vârstă destul de înaintată pentru acele timpuri, chiar dacă a trecut prin mari zdruncinări legate de moartea soţului ei, de pribegie şi alte dificultăţi. În spiritul vremii, a rămas fidelă soţului ei, rămânând pentru restul vieţii văduvă. Nu şi-a pierdut cumpătul după o cădere şi pierdere atât de grea, a depus toate eforturile spre a-şi vedea visul adus la îndeplinire – aducerea în tron a fiului ei Ştefan.

Legendele despre mama lui Ştefan cel Mare au început să apară încă de pe timpul când ea mai era în viaţă. Acestea au suportat mai târziu un şir de transformări, stratificări şi modificări, contaminându-se cu alte episoade şi tradiţii orale din epocă medievală, încât pe atunci când au fost aşternute pe hârtie de marii noştri cărturari Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir sau Ioan Neculce multe detalii, episoade sau şters din memorie fiind completate cu detalii inventate de povestitorul anonim. Se prea poate că, fiind retrasă la mănăstire, pentru cei mulţi, mama lui Ştefan a continuat să rămână în viaţă încă multă vreme după dispariţia ei din această lume. Pentru cei mulţi, ea continua să trăiască, să activeze, să îndrume, să încurajeze, păşind pe această cale în viaţă, nu în moarte, ci în mit, în legendă, fără să mai moară vreodată, şi, prin urmare, să nu fie fixată nici chiar data morţii de către vreun scrib al vremii. În realitate, moartea ei trebuia să producă o mare zdruncinare sufletească în inima voievodului şi, prin urmare, trebuia să producă o profundă impresie de tristeţe şi mâhnire şi asupra contemporanilor.

Se ştie că, prin anii 80 ai sec. al XV-lea, Ştefan a comandat şi a pus lespezi de mormânt cu inscripţii tuturor strămoşilor săi. Multe din aceste lespezi funerare au fost descoperite. Multă vreme nu era găsită piatra de mormânt a mamei lui Ştefan, ce părea pierdută pentru totdeauna. Totuşi, un fragment al acestei lespezi, confecţionată din marmură albă, a fost descoperită în 1904 în curtea mănăstirii Probota, fiind adusă încoace, anterior, de la biserica Sf. Nicolae din Poiană (Pobrata, Probota Veche), construită de către Ştefan cel Mare, biserică care s-a surpat printr-o masivă alunecare de teren. Lespedea are următoarea inscripţie în limba slavonă: „Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Şte[fan voievod, care a murit] în anul 6973 [1464] noiembrie 4”. Cercetările au arătat cu deplină siguranţă că lespedea a fost confecţionată şi instalată din porunca lui Ştefan. Apare întrebarea de ce cronicarul anonim nu a inclus în letopiseţ datele şi inscripţia de pe mormintele părinţilor lui Ştefan, dacă a folosit atât de minuţios inscripţiile de pe mormintele altor strămoşi? Probabil, autorul anonim al cronicii lui Ştefan cel Mare era, mai curând, din mediul mănăstirii Putna şi al Episcopiei din Rădăuţi şi, de aceea, nu cunoştea informaţia de la mănăstirea Probota.

Cu toate că Maria-Oltea a fost uitată sau negată complet de autorii de cronici, totuşi ea a rămas în conştiinţa neamului datorită tradiţiei orale. O dată cu valorificarea moştenirii culturale a epocii lui Ştefan cel Mare, când a fost descoperit şi publicat un număr mare de documente, inscripţii, pomelnice şi pisanii, au fost cercetate numeroase monumente arhitectonice, s-a văzut clar că marele voievod nu şi-a uitat părinţii. Dimpotrivă, el a căutat pe diferite căi să le înveşnicească memoria, aşezându-le pe morminte frumoase lespezi de marmură, înscriindu-le numele în pomelnicele mănăstirilor zidite de el şi înălţând mănăstiri şi biserici în memoria lor. Putem intui că un şir de biserici şi mănăstiri cu hramul Naşterea Maicii Domnului şi Adormirea Maicii Domnului au fost înălţate şi întru înveşnicirea memoriei mamei sale. Într-o lucrare recentă, am încercat să demonstrăm că, biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului de la mănăstirea Căpriana, de altfel, cel mai vechi edificiu de piatră de la acest lăcaş sfânt, a fost construită prin 1494, fiind sfinţită chiar în ziua acestei sărbători religioase. Probabil că această biserică a fost înălţată de marele voievod pentru a comemora împlinirea a 30 de ani de la moartea mamei sale, Maria-Oltea.

Sursa ; aici