Mărţişorul

de Emilia Plugaru

Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât – unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?

        Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică – toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri – şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor – el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie – Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.

        Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?

        Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor – iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor – îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede – flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:

        Ghiocelul nu-i o floare,

        E un fulg de nea pe care

        Soarele l-a tot vrăjit

        Până fulgul a-nflorit.

        Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.

        Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.

        Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.

        În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.

        – Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă!

        – Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă.

        Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă – uneori e imprevizibilă.

        – În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.

        Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.

        – Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.

        Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.

        Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale.

        – Hm… stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.

        Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.

        Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?

        Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde…

        – Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi.

        De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului…

Sursa ; aici

[ FOTO ] Legenda mărţişorului ( 2 )

TÂMPLARUL

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…

Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.

“Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta”.

“Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu.  Mă rog,  de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.

Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.

Nu era deloc un gard de doi metri.  În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.

Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:

“Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!” 

Şi s-au iertat.

Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.

“Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata”.

“Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…” 

“OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI ŞI PREA PUŢINE PODURI”  

(Isaac Newton)

Găsim întotdeauna ceea ce căutăm

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. 

Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:

-  Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.

                                       (Bruno Ferrero)

Sursa ; aici

Povestea olarului leneş şi a înţeleptului mut

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume.
 Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora. Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi…nepăsători, total indiferenţi. În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”, “Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.” În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?” Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele, pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar încă era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric. “Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut. Privirea din întuneric era de această dată vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă. În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei, începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii. Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală. “Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând.” Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie…să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată. ”Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.

Sursa : aici

10 povesti scurte cu talc pentru copii pe care nu le stiai

de Cosmina Ionita

Care copil nu adora povestile? Amuzante si cu intamplari nemapomenite, povestile au un impact major si benefic asupra educatiei copiilor. Educatia prin povesti este unul dintre cele mai eficiente moduri de a le stimula creativitatea copiilor si a-i ajuta sa creasca armonios. Intre toate, povestile cu talc ofera copilului invatamintele necesare pentru o educatie corecta si un caracter puternic.

1. Soimii

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, iar despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
- Cum ai facut? si-a intrebat el supusul.
- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.

Morala: Uneori trebuie sa ni se taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

2. Adevarata bogatie

Intr-o buna zi, tatal unei familii instarite hotari sa-si duca fiul intr-o calatorie pentru a-i arata cat de bogati sunt ei si felul in care traiesc oamenii simpli. Tatal si fiul petrecura mai multe zile si nopti la ferma unei familii sarace.
Intorsi acasa, tatal isi intreba fiul:
- Ei bine, fiule, cum ti s-a parut calatoria?
- Ooo, a fost extraordinar, tata!
- Ai vazut cat de saraci sunt unii oameni? intreba tatal.
Fiul ii raspunse:
- Am vazut ca noi avem un caine si ei au patru. Noi avem o piscina, iar ei au un iaz urias. Noi avem becuri in gradina, ei au stelele noptii. Noi avem o bucata de pamant, ei au campuri largi ce se intind pana dincolo de orizont. Noi avem servitori, iar ei ii servesc pe altii. Noi ne cumparam mancarea, ei o cultiva. Noi avem ziduri care ne apara proprietatea, ei au prieteni care ii ocrotesc.
La auzul vorbelor fiului sau, tatal ramase incremenit. Fiul adauga:
- Tata, iti multumesc ca mi-ai aratat cat de saraci suntem!

Morala: Adevarata bogatie nu este data de lucrurile materiale pe care le ai, ci de ceea ce salasluieste in sufletul tau. Prietenii, bunatatea si libertatea sunt adevaratele comori ale vietii.

3. Batrana si vasul

O femeie batrana din China avea doua vase mari, pe care le atarna de cele doua capete ale unui bat, si le cara pe dupa gat. Un vas era crapat, pe cand celalalt era perfect si tot timpul aducea intreaga cantitate de apa. La sfarsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasa, vasul crapat ajungea cu apa doar pe jumatate. Timp de doi ani, asta se intampla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumatate de apa. Bineinteles, vasul bun era mandru de realizarile sale. Dar bietului vas crapat ii era atat de rusine cu imperfectiunea si se simtea atat de rau ca nu putea face decat jumatate din munca pentru care fusese menit!

Dupa 2 ani de asa zisa nereusita, cum credea el, i-a vorbit intr-o zi femeii langa izvor:
- Ma simt atat de rusinat pentru ca aceasta crapatura face ca apa sa se scurga pe tot drumul pana acasa!
Batrana a zambit:
- Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori, insa pe cealalta nu? Asta pentru ca am stiut defectul tau si am plantat seminte de flori pe partea ta a potecii si, in fiecare zi, in timp ce ne intoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Daca nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care improspateaza casa.

Morala: Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Insa crapaturile si defectele ne fac viata impreuna atat de interesanta si ne rasplatesc atat de mult! Trebuie sa luam fiecare persoana asa cum este si sa cautam ce este bun in ea. Deci, nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastra a drumului!

4. Calul si magarul - poveste populara

Se spune ca un taran avea in gospodaria sa un magar si un cal. Taranul era tare harnic, asa ca in fiecare zi mergea ori la camp, ori la padure, ori la rau, pe unde avea treburi de facut. Ba mai lucra si pe la vecini. Calul si magarul il insoteau pretutindeni. Impreuna carau lemnele, piatra din rau sau arau campul.
De la un timp, magarul se simtea tare obosit. Asa ca intr-una din zile ii zise tovarasului sau:
- Calule, tu esti mai voinic si mai in putere, te rog, ia-mi ceva din spinare, ca sa-mi usurez povara, ca tare imi este greu. Simt ca ma sfarsesc.
Dar calul i-a intors spatele si nu a vrut sa-l ajute. Bietul magar rasufla din ce in ce mai greu si slabea vazand cu ochii. Si intr-o zi cazu mort sub greutatea poverii lui.

Tare s-a necajit taranul. Dar acum era prea tarziu, nu mai avea ce sa mai faca. Asa ca lua povara de pe spinarea magarului si o puse pe spinarea calului. Calul ducea acum si povara lui si pe a magarului. Ba mai mult, taranul jupui pielea magarului dupa obiceiul locului si o arunca si pe aceasta pe spinarea calului.
Calul, apasat de greutatea poverilor, isi zicea:
- Vai mie, asa imi trebuie, caci nu vrusei sa iau putina povara de pe spinarea tovarasului meu. El a murit din pricina asta, iar eu trebuie sa duc acum si povara lui toata. Ba inca stapanul imi puse in spate si pielea lui!

Morala: Se cuvine ca cei ce pot sa ajute si sa sprijineasca pe cei neputinciosi, pentru ca si lor sa le fie bine si spre folos. Ajutandu-i pe altii, te ajuti pe tine insuti.

5. Casa cu o mie de oglinzi

Cu mult timp in urma, intr-un orasel din Dacialand, exista o casa cunoscuta sub numele de "Casa cu o mie de oglinzi". Intr-o zi, un catelus mititel, vesel din fire, afland de aceasta casa, s-a hotarat sa o viziteze. Bucuros ca a ajuns la destinatie, sarind fericit pe scari, a intrat in casa. S-a uitat pe hol dand din coada, cu urechiusele ciulite de emotie, cand ce sa vezi! Surpriza! S-a trezit ca era privit de alti o mie de catelusi fericiti si prietenosi care dadeau din coada ca si el. A zambit si a primit inapoi o mie de zambete, la fel de calde si prietenoase. Era normal, doar era casa celor o mie de oglinzi. Cand a plecat, s-a gandit: "Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez si altadata!"

In acelasi orasel, alt caine, care nu era la fel de fericit si prietenos ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu teama scarile, apoi cu coada intre picioare si cu capul plecat a intrat in casa. Cand a vazut o mie de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat de i s-a zbarlit parul pe spate, maraind si aratandu-si coltii. Cand ceilalti o mie de caini din oglinzi si-au aratat si ei coltii, a fugit speriat. Odata iesit afara, s-a gandit: "E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata!"

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este ca o oglinda. Daca vei arata lumii o fata acra, lumea iti va arata, la fel, o fata acra. Daca vei zambi, lumea iti va zambi si ea. Mai mult, daca vei arata lumii intotdeauna caracterul tau frumos, lumea si viata iti vor arata partea frumoasa.

6. Gaina si randunica (dupa o fabula de Esop)

Odata, o gaina a dat peste ouale unei vipere si le-a asezat langa propriile ei oua, clocindu-le cu o mare dragoste materna.
O randunica cu mintea agera a vazut ce se intampla si i-a zis:
- Mai oratanie prostanaca, chiar nu iti dai seama ce faci? Din ouale straine pe care le clocesti se vor ivi niste creaturi rele, ce se vor hrani nu numai cu tine, ci si din trupul fraged al puilor tai."

Morala: Daca cultivi rautate, nu va dura mult pana va insfaca mari bucati din sufletul si trupul tau. Raul crecut la sanul ta devine propriul tau rau. Daca cresti rau un copil, acesta nu isi va duce aminte de bunatatea ta, ci de felul rau in care l-ai adus intru lume.

7. Ingerul

A fost odata, in ceruri, un copil pe cale sa se intrupeze. Intr-o zi, el i se adresa lui Dumnezeu:
- Stiu, Doamne, ca maine ma vei trimite pe Pamant, dar spune-mi, te rog, cum voi supravietui acolo asa mic si neajutorat?
Dumnezeu ii raspunse:
- Dintre miile de ingeri, am ales unul pentru tine. Te va astepta si va avea grija de tine.
- Dar aici, in Rai, eu nu fac altceva decat sa cant si sa zambesc. De asta am nevoie ca sa fiu fericit!
- Ingerul tau iti va canta in fiecare zi. Tu vei simti iubirea lui si vei fi fericit, raspunse Dumnezeu.
- Si, continua copilul, cum voi intelege ce imi vor spune oamenii daca eu nu stiu limba lor?
- Asta este simplu, spuse Creatorul, ingerul tau iti va spune cele mai frumoase si mai dulci cuvinte pe care le vei auzi si, cu multa rabdare si grija, te va invata sa rostesti tu insuti cuvinte.
Copilul privi catre Dumnezeu, spunand:
- Si ce voi face cand voi vrea sa vorbesc cu Tine?
Dumnezeu ii zambi copilului si-i spuse:
- Ingerul tau te va invata cum sa te rogi.
Copilul adauga:
- Am auzit ca pe Pamant sunt oameni rai. Cine ma va ocroti?
Dumnezeu raspunse:
- Ingerul tau te va ocroti chiar cu pretul vietii sale!
Intristandu-se, copilul zise:
- Dar eu voi fi mereu trist pentru ca nu te voi mai vedea.
- Ooo, ingerul tau iti va vorbi continuu despre Mine si te va invata calea spre Mine. Astfel, Eu voi fi cu tine intotdeauna.
In acel moment, era atata liniste si pace in Rai incat se auzira vocile de pe Pamant.
In graba, copilul puse, oftand, o ultima intrebare:
- Oh, Doamne, eu trebuie sa plec acum. Spune-mi, te rog, numele ingerului meu!
- Numele ingerului tau nu are nicio importanta.Tu ii vei spune simplu: MAMA, raspunse Dumnezeu.

Morala: In viata ta vei vedea multe locuri, vei intalni multi oameni, dar vei avea intotdeauna o singura mama! Iubeste-o, apreciaz-o si respect-o pe cea care a vegheat cu iubire asupra ta inca din prima clipa a vietii tale.

8. Prietenii

Traia odata, in vremuri demult apuse, intr-o padure verde si bogata, un iepuras. Avea multi prieteni si se mandrea tare mult cu lucrul asta.
Intr-o zi, iepurasul auzi latratul puternic al unor caini salbatici care ii luasera urma. Se inspaimanta foarte tare si decise sa le ceara ajutorul prietenilor sai. Fugi la cerb si ii spuse:

- Dragul meu prieten, cativa caini salbatici ma fugaresc. Ii poti tu repezi cu coarnele tale?
Cerbul ii raspunse:
- Este adevarat ca as putea face asta, dar acum sunt ocupat. De ce nu ii ceri ajutorul ursului?
Iepurasul alerga si mai infricosat la urs:
- Dragul si puternicul meu prieten, te rog, ajuta-ma! Pe urmele mele se afla niste caini fiorosi. Te rog, alunga-i!
Ursul ii raspunse:
- Imi pare rau, dar sunt obosit si flamand. Trebuie sa gasesc neaparat ceva de mancare. Roag-o pe maimuta sa te ajute.
Bietul iepuras alerga asa de la un prieten la altul, dar nici maimuta, nici elefantul, nici zebra nu-l ajutara. Intr-un final, el intelese ca trebuie sa gaseasca singur o cale de scapare. Trase adanc aer in piept si uitandu-se in jur, vazu un tufis. Se ascunse in spatele lui, se lungi la pamant si statu fara suflare, cu inima batandu-i sa-i sara din piept, pana trecura cainii.

Morala: Adevaratii prieteni sunt cei care te ajuta oricand ai nevoie. Ei sunt intotdeauna alaturi de tine. Iar atunci cand nu este nimeni in preajma ta ca sa te ajute, sta in puterea ta sa gasesti o solutie pentru a iesi din incurcatura si a depasi orice piedica. Nu te da batut niciodata!

9. Fluturele si crisalida

Era odata un om care iubea toate creaturile vii de pe pamant: pasari, insecte, animale. Intr-o zi, mergand printr-o padure, gasi o crisalida de fluture. Hotari sa o ia acasa pentru a vedea minunata transformare a acesteia in fluture.
Zilele treceau una dupa alta. In cea de-a saptea zi, aparu o mica deschizatura. Omul se aseza si urmari timp de cateva ore cum fluturele se lupta sa iasa. Apoi, deodata, se opri. Parea ca nu mai poate face nimic. Omul decise sa ajute fluturele, asa ca lua o foarfeca si despica invelisul. Fluturele iesi imediat, dar avea corpul nedezvoltat si aripile mici si fragile.

Omul continua sa urmareasca fluturele, asteptandu-se ca in orice moment acesta sa-si intinda aripile si sa zboare. Dar nu se intampla nimic!
Fluturele isi petrecu restul vietii tarandu-si micul corp si aripile mici si transparente. Niciodata n-a putut zbura.
In bunatatea lui, omul a vrut sa-i usureze lupta bietului fluture. Dar el nu a inteles ca greseste curmand aceasta lupta pe care fluturele trebuia sa o poarte, in mod natural, pentru a iesi din crisalida prin ingusta deschizatura. Aceasta era calea fireasca pentru el: sa transmita aripilor forta trupsorului sau astfel incat sa poata zbura imediat ce se elibera din invelis.

Morala: Uneori, pentru a deveni mai puternici, este nevoie sa ne confruntam cu anumite obstacole din calea noastra. Daca reusim sa le escaladam si invingem, vom putea zbura spre cele mai inalte si frumoase vise ale noastre.

10. Obstacolul din drum

In vremuri stravechi, un rege dadu ordin, intr-o buna zi, ca pe drumul cel mare al regatului sa fie pus un bolovan urias. Apoi, regele se ascunse si urmari sa vada daca cineva va indeparta din drum piatra uriasa. Cativa supusi de la curtea sa si cativa negustori trecura pe acolo, dar ocolira bolovanul. Cei mai multi il acuzara pe rege ca nu pastreaza drumul liber, dar nu facura nimic pentru a-l elibera.

Apoi, regele zari venind pe drum un taran sarman, carand in spinare o legatura mare de spice de orez. Apropiindu-se de bolovan, taranul puse legatura jos si incerca sa mute piatra la marginea drumului. Straduindu-se din greu, reusi in cele din urma. Pe locul unde fusese piatra, gasi un saculet. In el se aflau mai multe monede de aur si o insemnare a regelui, care preciza ca banii ii vor apartine celui care va indeparta piatra. Taranul pastra banii si isi urma drumul.

Morala: Fiecare obstacol din drumul nostru in viata reprezinta o provocare si un prilej de a evolua. Fiecare reusita, fiecare depasire a unei greutati ne ofera implinire si multumire.

Cele 10 cani de vin

Undeva, într-un sat sărac din îndepărtata Japonie, trăiau mai mulţi oameni în vîrstă, iar viaţa lor se împărţea între munca la cîmp şi discuţiile pe care le purtau cînd vremea era prea rece pentru a munci.

Aşa că zece bătrîni singuri din sat s-au decis să sărbătorească împreună seara Anului Nou, cu o cană de vin cald în mînă, ca să se bucure de poveşti şi de vorbe de duh.

Dar cum niciunul dintre ei nu avea suficient vin pentru a le da tuturor de băut, ei au vorbit şi au fost toţi de acord să aducă fiecare cîte un ulcior de vin, iar apoi să pună vinul laolaltă într-un vas mare, ca să-l încălzească şi să-l bea toată seara împreună.

Zis şi făcut. S-au despărţit şi, mergînd fiecare spre casa lui, pentru a aduce vinul, fiecare bătrîn s-a gîndit:

“Vinul meu este mult prea bun ca să-l amestec cu vinul lor! Nimeni nu va şti dacă eu nu voi turna în castronul comun vinul meu atît de bun. Nu se va observa nimic şi oricum vinul celorlalţi va fi destul de bun. Va fi bine aşa. Voi duce în schimb o cană de apă.“

Şi s-au reîntîlnit bătrînii, în ajunul Anului Nou. Fiecare a adus cu el cîte un ulcior, au turnat conţinutul ulcioarelor, cu mare ceremonie, într-un vas mare, pus pe foc, pentru a-l încălzi. S-au pregătit pentru poveşti şi s-au strîns în jurul vasului, privindu-se pe furiş.

Cînd conţinutul vasului s-a încălzit, s-au aşezat pentru a-şi depăna poveştile, fiecare cu cîte o cană cu apă fierbinte în mînă.

Poveste cu talc despre viata din Japonia

LEGENDA CELOR 8 MINUTE

Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:

Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.


Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.

Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”

Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.

Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.

Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”

Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.

In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.

Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”

Surs : aici

[ AUDIO ] SAREA IN BUCATE de Petre Ispirescu

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.

        Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare: – Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine? – Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe dânsa, atâta şi vorbi. -Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.

        Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie: – Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea? – Ca zahărul, tată. Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse. – Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.

        Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.

        Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul. Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întreabă şi pe dânsa: – Cum mă iubeşti tu, fata mea? – Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.

        Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: – Ia fă-te mai încoace, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

        Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în fundul pământului de mâhnire căci se supărase tată-său şi, încumetându-se, zise: – Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul… – Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând.

        Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău decât bine.

        Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar găsi vreun loc.

        Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decât să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât va face.

        Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi spuse ce are să facă şi ii dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.

        Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nicio cârteală din partea nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nicio părtinire.

        Unde să stea ea la vorbă deşartă, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo asemenea vorbă, că se ruşina şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte niţică vreme de repaus, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.

        Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.

        Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lângă dânsa. Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă? Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.

        Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de drag ce le era.

        Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă rănit.

        Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de credinţă, să îngrijăască de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă patul rănitului.

        Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute, smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.

        Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: – Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor. – Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr, decât să intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi dc neam, şi de treabă. – Ea e găsită, mamă. -Şi cine este? O ştiu eu? – Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împăraţi şi de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.

        Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţa să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare.

        Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă este cuminte, blândă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dânsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi dânsul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură cu rugăminte şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.

        Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta.

        Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe acel împărat.

        În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua, ca la împăraţi, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le vei mânca.

        Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijăască să nu le puie dinaintea altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se poruncise.

        După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

        – Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine? – Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta? După cum se vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire. – Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu. Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-şi dea seamă de ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.

        Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din sarniţă ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.

        Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru: – Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.

        Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră, şi de viţă bună, şi înţeleaptă şi harnică.

        Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul chelului le da.

                                Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.

                                Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.

                                Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.