Pădurea deasă şi umbroasă adăpostea în interiorul ei o familie de căprioare. Cât era ziua de lungă se plimbau prin desişul umbros şi căutau frunze proaspete pentru a se hrăni. Deşi avea deja câteva luni, Lena, puiul de căprioară, îşi petrecea tot timpul cu tatăl şi cu mama sa, nu se dezlipea de ei nici în ruptul capului. Nu o dată şi-au propus părinţii să o lase pe Lena pentru câteva ore să se descurce singură, însă nu au reuşit să-şi ducă la bun sfârşit planul, pentru că deşi îi promiteau că se întorc şi nu o părăsesc, ea nu îi credea şi îi era foarte teamă.
– Este timpul să o învăţăm să stea şi cu altcineva, nu doar cu noi, îi spuse căprioarei tata cerb.
– Aşa este, e suficient de mare deja, are nevoie să cunoască şi alte animale şi să înveţe să descopere singură pădurea, iar asta nu va reuşi s-o facă stând toată ziua cu noi, răspunse căprioara.
– Mâine dimineaţă vom pleca înainte ca ea să se trezească şi ne vom întoarce abia spre seară. Îl vom ruga pe vultur să zboare toată ziua deasupra acestei zone ca să ne poată spune dacă Lena se îndepărtează de locul în care am lăsat-o, adăugă tatăl.
Aşa au făcut. Au respectat planul şi au plecat tiptil ca să nu-şi trezească puiul. Soarele îşi trimitea razele puternice ca co suliţă printre crengile dese ale copacilor. O rază îi mângâia botul şi urechile puiului de căprioară. Deschise ochii, se întinse şi îşi roti privirea căutându-şi părinţii. Când şi-a dat seama că nu-i vede s-a ridicat şi a început să alerge în stânga şi în dreapta fără să se oprească din plâns. În sufletul ei simţea o durere sfâşietoare. Se temea că nu-i va mai vedea niciodată, deşi îşi amintea de vorbele lor atunci când îi promiteau că se vor întoarce. Sătulă de atâta plâns s-a ridicat şi a mers să vadă ce se întâmplă în jurul său. A ridicat privirea spre cer şi a zărit un roi de albine care se întorceau la stup cu polen pentru miere. Spera că ele, de acolo de sus, i-au văzut părinţii şi pot să-i spună unde sunt.
– Bună ziua, albinelor, sunt tare singură, nu ştiu unde sunt părinţii mei. În zborul vostru nu i-aţi văzut? întrebă Lena.
– Bâzzz! Noi am fost prea ocupate cu adunatul polenului şi nu am fost atente la cei cu care ne-am întâlnit. Ne pare rău, spuse una dintre albine.
Tot căutând, s-a întâlnit cu un iepuraş drăguţ care făcea tumbe prin iarba verde şi înaltă.
– Bună ziua, iepuraşule. Eu sunt Lena şi vreau să te întreb, pot să stau cu tine? întrebă puiul de căprioară.
– Bună, eu sunt Pinchi. Mie îmi place să mă joc prin iarbă, dacă vrei poţi să vii şi tu, răspunse iepuraşul.
Lena stătu o clipă pe gânduri, spera că iepuraşul îi va spune ceva despre părinţii ei, dar invitaţia lui era tentantă, suna bine să te joci prin iarbă. Imediat se îndreptă spre iepuraş şi s-au jucat în voie prin iarba răcoroasă şi proaspătă o bună bucată de timp. Când s-au plictisit au hotărât împreună să pornească în căutarea unui loc în care să se odihnească. În acest fel ziua a trecut atât de repede încât Lena n-a mai avut timp să se gândească la ideea că părinţii au părăsit-o. Spre seară au auzit în spatele lor un foşnet. Iepuraşul s-a speriat şi s-a ascuns după un cpoac, în timp ce Lena privea curioasă. Din frunziş i-a văzut ieşind pe părinţii săi. A sărit direct spre ei, dar n-a uitat să-şi anunţe prietenul că este în siguranţă, poate să iasă.
– Mamă, tată, cât mă bucur că vă văd. Mi-a fost teamă că mă părăsiţi, dar v-aţi ţinut de cuvânt şi v-aţi întors. Vreau să vă prezint pe cineva. El este Pinchi, prietenul meu. Haideţi să vă povestesc cum ne-am distrat astăzi.
Lena era atât de încântată de ceea ce a făcut în ziua respectivă alături de primul ei prieten, încât nu se mai oprea din povestit. Abia aştepta să vină ziua de mâine să poată experimenta alte jocuri sau colţuri ascunse de pădure. De acum, pentru Lena nu mai era o problemă să rămână peste zi fără părinţi, avea un prieten, iar cu timpul şi-a făcut mult mai mulţi, cu care se distra zilnic.
