Cu vreo trei mii de ani în urmă, pe
ţărmul unei ţărişoare din partea de mijloc a Italiei, la apus de Munţii
Apenini, numită Latium, au debarcat pe câteva corăbii mai mulţi
războinici avându-l în frunte pe Aeneas.
Regele acelor locuri, Latinus,
i-a primit ospitalier şi ospitalitatea i-a crescut când i-au povestit
că sunt troieni, din vestita cetate nu de mult cucerită de greci. Aeneas
s-a lăudat că este fiul zeiţei frumuseţii şi a dragostei, Venus, după
cum s-a lăudat şi cu faptele sale de arme. Nu ştim dacă Latinus i-a
crezut sau nu, dar troienii aveau corăbii şi ştiau să navigheze, aveau
arme mai bune şi se pricepeau la nenumărate lucruri. De aceea, l-a
poftit să se aşeze aici, iar lui Aeneas, chiar dacă nu mai era aşa de
tânăr, i-a dat-o de soţie pe fiica sa, Lavinia.
Cu voia regelui, Aeneas a pornit să ridice un oraş pe care l-a numit Lavinium.
Dar împotriva lui s-a ridicat Tornus,
regele rutulilor, care se considera jignit deoarece Lavinia îi fusese
lui promisă înainte. Au început lupte grele şi lungi şi printre primii
căzuţi a fost chiar Latinus, Aeneas rămânând singur conducător. Pentru a
se bucura de sprijinul băştinaşilor de aici, el i-a unit cu troienii
săi dându-le tuturor un singur nume, cel de latini. Aceasta i-a sporit
mult puterea, amândouă neamurile urmându-l cu credinţă ca unul singur.
Până la urmă Aeneas a reuşit să-l ucidă în luptă pe Tornus, dar pieri şi
el tocmai în momentul în care câştigau biruinţă asupra duşmanilor.
În locul lui a fost ales ca rege fiul său, Ascanius sau Iulus,
cu toate că era încă nevârstnic. Căsătorindu-se, acesta a hotărât să
înfiinţeze o altă aşezare. A lăsat-o pe mama sa vitregă, Lavinia să
domnească peste oraşul care îi purta numele, şi el, urmat de mai mulţi
credincioşi şi familiile lor au pornit, şi după o zi de mers cu căruţele
au poposit la poalele munţilor Albani, unde au început să dureze
cetatea Alba Longa.
Şi anii au trecut, cetatea s-a mărit şi a
devenit tot mai puternică. A murit şi Ascanius şi apoi, rând pe rând,
şi urmaşii săi. Cel de-al treisprezecelea urmaş, regele Proca, avea doi fii gemeni, Amulius şi Numitor.
Preţuindu-i la fel, şi neştiind pe care să-l lase moştenitor, a hotărât
ca după moartea sa cei doi fii să domnească pe rând câte un an.
Amulius, care a luat primul tronul, era însă ambiţios şi, când s-a
apropiat terminarea anului de domnie, a hotărât să nu-l mai lase şi pe
fratele său. A poruncit, aşadar, ca Numitor şi fiica sa, Rhea Silvia, să fie băgaţi la închisoare şi a continuat astfel să domnească ca şi cum el ar fi fost rege.
În închisoare, Rhea Silvia a născut doi băieţi pe care i-a numit Romulus şi Remus.
Dar Amulius, îndată ce a aflat, a hotărât să-i ucidă.
I-a răpit mamei
şi i-a încredinţat unui ostaş cu poruncă straşnică să-i ducă în pădure,
să-i înjunghie şi să lase cadavrele lor pradă sălbăticiunilor. Omului
i-a fost însă milă de cei doi prunci şi nu a putut înfăptui ucidere cu
mâna lui. I-a aşezat frumos, cu coşuleţul în care fuseseră puşi pe malul
apei revărsate a Tibrului, cu speranţa că apa în creştere îi va lua
repede şi se vor îneca. Dar n-a fost aşa, apa puţin adâncă în loc să ia
coşuleţul l-a împins spre uscat până s-a oprit sub un smochin. Tocmai
când lupoaica venise să se adape, răzbită de sete, cei doi prunci,
deşteptaţi de foame începură să plângă. Lupoaica, căreia vânătorii îi
omorâseră puii, se apropie şi le dădu să sugă până îi linişti.
Aşa a dat peste ei ciobanul Faustulus care a izgonit lupoaica şi i-a luat la stână dându-i soţiei sale, Larentia,
ca să-i crească. Văzându-le scutecele şi cunoscând şi întâmplările de
la Alba Longa, Faustulus a înţeles de la bun început cine sunt pruncii,
dar nu a spus nimănui de frică să nu atragă mânia lui Amulius.
Şi astfel Romulus şi Remus au crescut
fără să ştie cine sunt, alături de copiii păstorilor, ajungând repede în
fruntea jocurilor acestora, voinici şi isteţi, neînfricaţi; când s-au
făcut mai mari, tovarăşii lor i-au recunoscut drept căpetenie la
vânătoare sau în treburile mai grele. Cum o ceată mare de hoţi se
pripăşise prin pădurile vecine, jefuind şi pe păstori şi pe ţărani,
tinerii şi prietenii lor îi surprinseră de mai multe ori, îi bătură şi
le luară prăzile.
Fără îndoială că furia hoţilor era mare şi hotărâră să se răzbune.Pe
când tinerii păstori erau antrenaţi în jocurile organizate pe colina
Palatin cu prilejul sărbătoririi Lupercaliilor, hoţii s-au năpustit prin
surprindere asupra lor reuşind să-l prindă pe Remus. L-au legat şi l-au
predat regelui Amulius, învinuindu-l că împreună cu fratele lui geamăn
şi-a adunat o ceată şi punând pe seama acestora toate jafurile făcute de
ei.
Atunci bătrânul Faustulus, înţelegând că
regele va descoperi uşor cine este prizonierul şi îl va ucide, i-a
mărturisit în grabă lui Romulus din cine se trage şi l-a sfătuit să nu
mai piardă o clipă şi să alerge în ajutorul fratelui său.
Romulus îşi strânse tineri păstori şi le
ceru să vină la palatul regal, fiecare pe alt drum, ajungând toţi în
acelaşi timp. Între timp, simţind primejdia, Remus, ajutat de câţiva
credincioşi ai lui Numitor, scăpă din închisoare împreună cu bunicul său
şi se înarmaseră degrabă. Tocmai atunci au sosit şi păstorii cu
Romulus, s-au strâns repede şi au venit în ajutor.
Puţinii ostaşi rămaşi alături de Amulius
fură înfrânţi şi urzurpatorul fu ucis. Toţi s-au strâns în for unde
Numitor a arătat fapta josnică a lui Amulius şi obârşia nepoţilor săi.
Începând cu Romulus şi Remus, toţi l-au aclamat pe Numitor ca rege, şi
vremurile bune s-au întors în Alba Longa. Dar Romulus şi Remus nu se
puteau mulţumi numai cu isprăvile pe care le înfăptuiseră.
Într-o dimineaţă, cei doi fraţi se
înfăţişară regelui Numitor şi îi cerură voie să întemeieze un nou oraş
în locul unde au fost găsiţi şi crescuţi. Cum şi oraşele Lavinium şi
Alba Longa erau pline de locuitori, regele se învoi, şi, după puţine
zile de pregătiri cei doi, urmaţi de prietenii lor păstorii şi de alţi
tineri din oraş porniră la drum. Au mers drum de o zi cu căruţele,
oprindu-se acolo unde cei doi prunci de altădată fuseseră alăptaţi de
lupoaică şi poposiră. Au găsit că locul era minunat pentru o aşezare. Pe
o margine a lui curgea Tibrul, care îl şi putea apăra dintr-o parte,
oferea apă din belşug şi putea face şi bărcile să plutească.
Pământul era întins şi roditor şi de-abia
aştepta să fie desţelenit. Nu departe trecea drumul de comerţ care lega
cetăţile etrusce de la miazănoapte cu cele greceşti de la miazăzi, drum
cutreierat de negustori. Se vedeau şapte coline destul de înalte,
sprijin puternic pentru o viitoare cetate.
– Aici vom rămâne! le strigă Romulus. De mâine în zori vom începe să săpăm şanţurile şi să aducem piatră!
Remus nu avea ce să spună, dar invidia îi
muşcă inima că nu el fusese acela care să aleagă locul. A doua zi în
zori lucrul începu. Unii dintre tineri săpau şanţuri adânci, alţii
aduceau bolovanii de piatră, ba începuseră să şi facă mortar şi să
zidească temeliile. Romulus muncea de zor, dar lui Remus parcă nu-i
venea să se apuce de treabă.
– Frate! spuse el, cine va fi regele şi stăpânul noii cetăţi? Ce nume va purta ea?
– E devreme să hotărâm – răspunse celălalt – uite, zidurile s-au ridicat de-abia de-o palmă…
– Nu e devreme deloc! strigă Remus cu venin.
– Bine! se ridică Romulus de la treabă, cerând apă să se spele. Să hotărască augurii!
Augurii hotărâră ca cei doi fraţi să se
despartă şi să meargă pe câte o înălţime de unde să urmărească zborul
vulturilor pe cer. Zeii vor hotărî astfel soarta oraşului. Remus îşi
alese colina muntoasă Aventi şi se duse acolo cu câţiva auguri, Romulus
făcu acelaşi lucru pe colina Palatin, unde începuseră lucrările de
întărire. Nu după multă vreme, lui Remus i se arătară şase vulturi
zburând în văzduh, dar numai ce se anunţă această prevestire că lui
Romulus i se arătară doisprezece.
Oamenii se împărţiră în două, unii
aclamând ca rege pe cel care văzuse mai întâi vulturii, alţii pe cel
care văzuse mai mulţi. Augurii curmară cearta şi-l declarară stăpân pe
Romulus, iar cetatea care se năştea o botezară Roma.
– Jur, strigă Romulus,
să fac din Roma un oraş etern care să înfrunte secolii! Jur că oricine
îi va trece zidurile fără voia mea sau a urmaşilor mei să piară
numaidecât!
– Oricine? zise Remus cotropit de invidie şi de furie. Iată, eu am să trec zidurile, să vedem ce o să fie? Şi în bătaie de joc sări zidul de o palmă.
– Oricine ar fi! Am jurat! urlă Romulus negru la faţă de mânie şi împlântă sabia scurtă în pieptul fratelui său.
Roma se întemeiase, dar cu un început sumbru. Era în anul 753 î.H.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu