A...
A
fost odată, demult, demult, pe când oamenii nu ştiau nici să scrie, nici să
citească, un împărat bun şi blând, numit Amiaz-Împărat.
Şi-avea
împăratul acesta trei fete: Andra, Alina şi Aurora. Aceasta din urmă, cea mai
mică, era atât de frumoasă, de strălucitoare, încât la Soare te puteai uita,
dar la dânsa ba.
Într-o
bună zi veni la Curtea împăratului un prinţ rătăcit de la vânătoare, cerând
găzduire pentru o noapte.
Chiar
atunci se întâmplă să iasă din palat prinţesa Aurora, pentru a privi florile
sale preferate din grădină: albăstrele şi anemone.
Prinţul
rămase mut de uimire privind frumuseţea fetei şi nu apucă decât să exclame:
„Aaaa!....”, ridicând mâinile spre mândrul Soare, în semn de modestă asemănare.
Aurora
începu să râdă, veselă şi uimită, iar Amiaz-Împărat le porunci servitorilor ca,
de-acum încolo, cine va dori să scrie sunetul produs de uimirea prinţului să
deseneze cele două braţe deschise, dar nu îndreptate spre Soare, ci spre
Pământ, acolo unde locuia şi Aurora. Iar cele două braţe să fie unite de o
punte, ca semn al împăcării...
Şi
aşa s-a născut litera A...
M.....
Prinţul
rămase la palat, uitând parcă drumul spre casă, minunându-se mereu de frumuseţea Aurorei, dar
şi de bunătatea şi de voioşia ei.
Dar,
din păcate, despre aceasta s-a dus vestea peste şapte ţări şi şapte mări, până
ce-a ajuns şi la urechile Mumei-Pădurii, care s-a gândit s-o răpească pentru
fiul său, Zmeul.
Într-o noapte, când
doar Luna mai
veghea palatul, veni Muma-Pădurii
cu gândul de a o răpi pe Aurora.
Ajunsă
în camera ei, fermecată de frumuseţea fetei, îi puse mâna la gură ca să nu ţipe
şi-i spuse că o va duce pe muntele unde locuieşte fiul său şi că i-o va da de
soţie.
Speriată,
Aurora scrijeli pe o bucăţică de lemn imaginea celor două piscuri gemene ale
muntelui, unde se spune că ar locui
Zmeul.
Dimineaţa,
Amiaz-Împărat observă dispariţia fetei şi găsi bucăţica de lemn, pe care erau
scrijelite două piscuri gemene din acelaşi munte.
-
Aici trebuie să fie ascunsă fiica mea!
-
Împărate, lasă-mă să plec, să o salvez! îl rugă
prinţul.
-
Bine, dar să fii cu băgare de seamă! Va trebui să
găseşti cele două piscuri gemene ale aceluiaşi munte.
-
Mă voi strădui! răspunse prinţul şi porni la drum.
Călători el trei
luni, trei săptămâni şi trei zile, până ce, în depărtare, zări cele două
piscuri gemene ale aceluiaşi munte.
-
Aha! Iată imaginea pe care a desenat-o prinţesa! Mulţumesc, Munte!
De-atunci, de câte
ori voiau oamenii să scrie cuvântul „ munte”, foloseau acel semn: M.
Aşa
s-a născut litera M...
E.....
Demult,
tare demult, trăia la marginea unui sat, într-o colibă părăsită, un biet orfan
pe nume Emil.
Toată
averea lui era formată din cele trei oi pe care le scotea zilnic la păscut.
Dar,
bietul Emil, din pricina unor emoţii puternice îşi pierduse graiul. La ce să-i
mai folosească vocea? Oricum, oile îl înţelegeau după privire... Aşa gândea
Emil în timp ce privea oile care păşteau liniştite...
Trecuse
o bună bucată de vreme de când nu mai văzuse nici ţipenie de om în apropierea
colibei sale.
Într-o
zi însorită de vară, Emil lăsă oile la păscut pe deal şi el plecă puţin mai
departe să cosească nişte fân. Pentru că era foarte cald, oilor li se făcu sete
şi se duseră să bea apă de la jgheabul pe care-l pusese Emil special pentru
ele. Băiatul privea cum beau oile apă, jgheabul fiind în stânga, iar ele, parcă
aliniate în dreptul jgheabului....
Tocmai
atunci a venit în goană un trimis al boierului care, văzând oile aşa frumoase
şi îngrijite, s-a gândit să le ducă la curtea stăpânului său. Mai ales că nu se
vedea nici ţipenie de om prin preajmă!
Totuşi,
se gândi să întrebe, doar – doar nu va primi nici un răspuns:
-
Ale cui sunt oile acestea?
Cum să
răspundă bietul băiat, dacă el nu putea nici să vorbească? Îşi agita mâinile şi
reuşi să scoată următoarele sunete: E...E...E..., vrând parcă să-şi spună
numele.
Sluga
boierului îl auzi şi-l văzu apoi, privi oile care beau nestingherite apă din
jgheab, se gândi că este un copil prea amărât pentru a-i aduce o suferinţă aşa
de mare luându-i oile, aşa că întoarse calul şi se îndreptă spre sat.
De la această
întâmplare, datorită noii emoţii, lui Emil îi reveni graiul. În semn de
mulţumire, când vroia să-şi scrie numele, Emil desena semnul oilor care beau
apă din jgheab, deoarece ele îi aduseseră din nou graiul.
Şi-aşa s-a
născut litera E....
C.....
A fost odată
ca niciodată o căsuţă mică, mică, aruncată undeva pe un vârf de deal.
Credeţi
cumva că această căsuţă era părăsită?
Nu,
în ea locuia o copiliţă drăgălaşă, pe nume Corina, împreună cu bunica ei.
Şi-avea
Corina un prieten foarte bun, un căţel pe nume Carol...
Era
sprijinul ei de nădejde, mai ales că fetiţei îi plăcea foarte mult să picteze,
iar Carol îi aducea tot felul de buruieni din care fetiţa îşi pregătea culorile
pentru pictură.
Era
aşa de talentată Corina, că şi timpul se oprea din loc pentru a-i privi
operele... Iar vopselele erau atât de frumoase, încât nu ştia căreia să-i dea mai întâi
prioritate....
Într-o zi însorită de primăvară, Corina îşi
luă şevaletul, pensulele şi, bineînţeles, pe Carol, apoi plecă spre dealul pe care era şi o fântână cu ciutură.
Nici
nu se instală bine fetiţa, că bunica o şi strigă cu un tulnic mare:
„Coooriiinaaaa!” . Fetiţa a crezut că bunica are o treabă urgentă cu ea, aşa că
îşi lăsă culorile şi plecă în fugă spre casă, însoţită de credinciosul ei
câine, Carol.
Imediat
însă veni ploaia şi-i fură fetiţei culorile care, însă, erau atât de frumoase,
încât le aranjă în ordine pe cer, ca o boltă,
între fântâna de pe deal şi
căsuţa Corinei de pe celălalt deal. Bunica a văzut minunăţia de pe cer şi i-a
spus fetiţei:
-
Corina, iată un curcubeu!
Fetiţa şi-a
dat seama de năstruşnicia ploii si a vrut să prindă curcubeul de picior...
Dar, ploaia
ridică frumosul curcubeu, astfel încât acesta se mai sprijinea doar pe marginea
fântânii. Era aşa de mare, de se vedea de peste şapte sate...
De-atunci,
când doreau oamenii să scrie cuvântul „Corina”, foloseau semnul mândrului
curcubeu...
Şi-aşa s-a
născut litera C....
D
A fost odată, demult,
pe vremea lui Făt – Frumos şi a Ilenei Cosânzeana, într-o regiune nu prea
îndepărtată, numită Dobrogea, o familie de ţărani, care-şi ducea traiul
din cultivarea zarzavaturilor.
Pentru că
regiunea aceea era foarte secetoasă, capul familiei, Darius, se ducea
des sa ia apă din Dunăre, pentru a avea cele mai frumoase şi mai
gustoase zarzavaturi.
Într-o după –
amiază de duminică, asupra familiei se abătu o nenorocire: un războinic,
împreună cu ceata lui, veni la Darius şi îi ceru fata, pe preafrumoasa Diana,
să o ducă în ţara lui.
Diana se
ascunse în pod de frică, iar Darius şi soţia lui îl înfruntară pe războinic.
Acesta plecă
supărat şi le promise ţăranilor că-i va face să se căiască pentru acest lucru.
Le va lua apa Dunării, care îi ajuta pe ei să cultive zarzavaturile.
Zis şi făcut.
Războinicul merse pe firul Dunării în sus, iar la un moment dat porunci
însoţitorilor să construiască diguri înalte, care să oprească Dunărea să mai
treacă prin acel loc.
Nu după mult
timp, digurile erau construite.
În căsuţa lui
Darius, toată lumea plângea şi se ruga la Dumnezeu ca omul acela rău să nu mute
cursul apei.
Dar iată că
Dumnezeu le ascultă ruga lor curată şi după ce apa făcu un ocol pe alte
meleaguri, o întoarse iarăşi spre locul unde o familie cu inima bună întoarse
privirea către Domnul, fiind ameninţată de-un războinic şi de ceata lui.
Iar digurile
construite de oamenii aceia s-au dărâmat, astfel încât acum Dunărea curgea şi
pe vechea, dar şi pe noua albie.
De atunci,
Darius şi familia lui aveau apă din belşug pentru a-şi uda grădinile de
zarzavat, dăruind tuturor din bunătăţile pe care le produceau.
De la acea
întâmplare, de câte ori doreau oamenii să scrie cuvântul „Dunăre”, „Dobrogea”
ori „Darius”, desenau apa aceea mare, care curgea prin două albii, o dată drept
şi o dată cu ocol...
Şi aşa s-a
născut litera D...
F
A fost odată un pădurar care trăia cu familia într-o casă făcută
din lemn de fag. Casa avea multe ferestre şi lumina pătrundea din
belşug. Fiul său, Fănică, sădise în faţa casei multe flori,
dar era mai fericit atunci când folosea lucrurile tatălui său:
cuiele, ciocanele, fierăstrăul şi foarfeca pentru curăţat pomii.
Fănică nu putea folosi aceste obiecte în
lipsa tatălui, deoarece de fiecare dată le încuia într-o cameră, pentru
ca băiatul să nu se taie în ele, mai ales cu fierăstrăul care era bine
ascuţit.
Înaintea primilor fulgi de zăpadă, pădurarul a plecat în pădure
să doboare câţiva fagi, pentru foc, dar, până să plece, a zgâriat
cu un cui pe uşa acelei camere, făcând un semn care semăna cu un fierăstrău,
tocmai pentru a-i tăia pofta copilului de a intra acolo.
Însă Fănică, deloc fricos, a furat cheia şi a
pătruns în cameră. A luat obiectele tăioase şi a început să le folosească
precum văzuse la tatăl său. În câteva clipe, dinţii ascuţiţi ai fierăstrăului
l-au tăiat la un deget. Biata mamă, speriată din cale afară, a lăsat frica
de om parte şi l-a pansat , oprindu-i sângele care şiroia.
De atunci, Fănică a înţeles că obiectele tăioase pot fi foarte
periculoase. Frica de fierăstrău l-a urmărit toată viaţa şi, de aceea, a
hotărât să folosească semnul făcut de tatăl său pe uşă totdeauna când a vrut să
scrie cuvântul “fierăstrău”.
Şi aşa s-a născut litera „F”...
H...
Ha!
Ha! Ha!
Când
mă gândesc la satul Hotarele nici nu mă stăpânesc să nu râd. Ştiţi de ce?
Acolo
toată lumea este veselă, munceşte cu voie bună, râde, cântă şi dansează.
Horia
locuieşte şi el în acest sat. Nici un alt om nu este atât de priceput ca el să
înhame caii.
Mihaela,
prietena lui, a învăţat să cânte la harpă. Este un instrument vechi...
Nici
Horaţiu nu se lasă mai prejos. Este instructor de dans.
Duminica,
după ce vin de la biserică, încing o horă în mijlocul uliţei de-ţi este mai
mare dragul să priveşti la dânşii!
Horaţiu
a aflat de la străbunicii lui că dansul horei este un obicei străvechi românesc.
Se spune că oamenii, când joacă hora, simbolizează pământul care se tot învârte în jurul
soarelui, fără oprire....
Şi
cum priveau oamenii din satul Hotarele cum se juca dansul acesta străvechi, au
rămas impresionaţi de un băiat şi o fată care dansau în horă, ţinându-se cu
mâinile de umeri.
Au spus astfel că
ori de câte ori vor să scrie numele satului ori cuvântul „HORĂ” vor folosi acel
semn pentru prima literă.
Şi aşa s-a născut
litera H...
J
Trăia odată,
într-un sat, o familie de oameni săraci. Singurul lor copil, o fetiţă cât un
nod de mare, pe nume Jenica, trebuie să muncească din răsputeri pentru a
o ajuta pe biata sa mamă, când avea nevoie. Deşi nu putea vorbi, fiind mută din
naştere, a ajuns totuşi să aibă grijă de grădiniţa de flori a unei jupânese
înstărite. Pentru vrednicia şi bunătatea ei, fata jupânului, pe nume Janina,
a îndrăgit-o mult şi nu dorea să se joace decât cu ea. Chiar şi jucăriile
le împărţea cu ea, mai ales că părinţii Jenicăi nu aveau cu ce să-i
cumpere nici măcar o jucărie. Într-o zi, Janina a încercat să înalţe un
zmeu. Tot alergând ea aşa nu a observat că se apropie de malul lacului. Alerga,
alerga, alerga şi….vai! Fetiţa a căzut în lac. A început să strige din
răsputeri după ajutor. A fost auzită doar de Jenica, biata de ea, neputând
anunţa pe nimeni, a rupt-o la fugă spre lac. A intrat în apă şi a început să
înoate spre Janina care luase deja câteva guri de apă. A prins-o de jachetă
şi a inceput să o tragă spre mal. Mai mult moartă decât vie, Janina a leşinat.
Abia atunci Jenica a fugit după ajutoare. La auzul acestei veşti, biata jupăniţă
, mama fetei, a început să se jelească şi a jurat că-i va
îndeplini Jenicăi orice dorinţă , deoarece salvase viaţa fetei sale dragi.
Întrebată ce doreşte, Jenica a făcut un semn ciudat pe pământ, care semăna cu
un cârlig. Singura care şi-a dat seama a fost Janina, ştiind că prietena sa îşi
dorea o jucărie numai a ei.
De atunci, când cineva a vrut să scrie cuvântul “jucărie” a folosit ca
primă literă acel semn făcut de Jenica.
Şi aşa a apărut litera „J”...
L...
A
fost odată ca niciodată, pe vremea când se potcovea purecele cu 99 de oca de
fier la un picior şi tot i se părea că-i uşor, într-o căsuţă de la marginea
unui lac o fetiţă pe care o chema Laura.
Se
spunea despre ea că avea puteri magice, că orice atingea această fetiţă capăta
energie, se înzdrăvenea...
Părinţii
ei lucrau pământul, aşa că fetiţa era mai tot timpul singură.
Într-una
din zile, apăru la uşa ei un bobocel nevinovat, cu o aripă ruptă, care abia
scăpase din ghearele vulpii şi tremura de frică.
Laura
deschise uşa şi îl luă pe bobocel în palmele ei. Îl mângâie, îl spălă, iar după
câteva zile observă că bobocelul se făcuse bine şi creştea văzând cu ochii...
Se obişnuise cu noul culcuş, cel de sub patul fetiţei.
Era
însă o problemă! Bobocelul crescuse şi nu mai putea să fie ascuns de privirile
părinţilor! Aşa că Laura se hotărî să-l ducă la lacul din apropierea casei...
La
miezul nopţii, când toată lumea dormea, iar luna se oglindea cu toată
splendoarea în lacul străveziu, Laura aduse pasărea şi-i dădu drumul pe lac.
Mama
însă o văzuse că pleacă din curte şi o urmărea îndeaproape, neştiind ce duce
fetiţa în coş.
Şi,
cum lumina astrul nopţii pe bolta cerului, se văzu pe lac silueta unei păsări
albe, cu gâtul lung.
Mama
Laurei abia se stăpâni să nu strige: LEBĂDA!
Pasărea
plutea liberă, iar Laura era foarte fericită de fapta bună pe care o făcuse.
Într-un târziu, se hotărî să vină acasă, iar când se întoarse mama o aştepta
acolo, privind-o cu drag.
Lebăda
era atât de frumoasă încât, privind-o, mama a spus tuturor că de câte ori vor
dori să scrie cuvântul „Laura” să
folosească pentru început semnul graţios al lebedei, care plutea liberă pe
lacul luminat de blânda lună...
Şi
aşa s-a născut litera L...
I...
A
fost odată ca niciodată un băieţel cuminte pe nume Ionică.
Toată
lumea-l îndrăgea, iar mama îi spunea c-ar fi în stare să-i dea şi inima din
pieptul ei...
Şi-a
plecat Ionică odată pe dealuri cu prietenii pentru a-i culege mamei un buchet
de iasomie.
Dar
ploaia i-a luat pe nepregătite şi bieţii copii au trebuit să se adăpostească în
pădure.
Mama
lui Ionică era disperată.
A
alergat prin ploaie spre dealurile unde ştia că plecase fiul ei, strigând
mereu:
-
Ionică! Ionică! Ionică! Unde eşti?
Ionică a
auzit-o şi i-a răspuns:
-
Aiiiiiiici!
Atât de tare
strigase copilul încât parcă din senin, de la vocea sa, un copac s-a aprins şi
ardea ca o torţă.
Mama lui
Ionică a tras aer adânc în piept şi a spus: I...O...N...I...C...Ă... În
sfârşit, l-am găsit!
De atunci,
când vroiau oamenii să scrie cuvântul Ionică, desenau semnul acelui copac
aprins ca o torţă.
Şi-aşa s-a
născut litera I....
K
Într-o ţară
îndepărtată pe nume Kenya trăia un împărat vestit pentru bunătatea si
vitejia sa. Avea doi copii pe care îi iubea ca pe lumina ochilor: Karina
şi Kimi. Fata împăratului era tare pricepută în a pregăti bucate alese
pentru ai săi din casă, iar băiatului îi plăcea să-i însoţească pe supuşii
Măriei sale la pregătirile de război. Trăgea cu arcul drept la ţintă, mânuia
sabia ca un om mare şi oprea cu scutul orice lovitură. Tatăl său a hotărât să-l trimită însă şi la o şcoală unde să
înveţe şi alte lucruri interesante: să scrie, să citească şi să înveţe câte
ceva din limba vecinilor împărăţiei.
Dorul de fratele său aflat la o mie de kilometrii distanţă, a împins-o
într-o zi pe Karina să-i trimită o scrisoare. După multe cuvinte de dragoste şi
dor, mica prinţesă l-a rugat pe Kimi să-i aducă la întoarcere măcar un kilogram
de kiwi, fructele sale preferate. La încheiere, Karina a vrut să-i scrie
numele băiatului, însă nu ştia ce literă se potriveşte; de aceea, a desenat un
vârf de săgeată care părea că se înfige într-o linie verticală. De atunci,
oamenii au folosit mereu această literă.
Şi aşa s-a născut litera „K”...
N....
La poalele unui deal trăia odată o familie
de oameni harnici şi cumsecade. Mezina familiei, Nina, îi ajuta pe
părinţi şa culesul nucilor din livada familiei, pe care apoi le vindeau
la târg oamenilor veniţi de prin alte părţi.
Nicăieri nu creşteau alţi nuci
mai înalţi şi mai umbroşi.
Ţăranii erau tare mândri de livada lor
şi n-ar fi vândut-o pentru nimic în lume nimănui, chiar dacă Nilă,
bogătaşul satului le-a propus să le-o cumpere.
Într-o zi, Nina a plecat la târg cu
două coşuri mari pline cu nici. N-a ajuns bine că s-a pomenit luată pe sus,
aproape, de doi oameni cu braţele vânjoase.
Degeaba striga să-i dea drumul, că
namilele parcă nu auzeau nimic...
Cunoscându-i, fata a apucat să
scrijelească pe o lădiţă un semn ciudat, format din două linii drepte care
semănau cu uliţa., unind punctul cel mai de sus din stânga uliţei ( unde locuia
Nilă ) cu punctul cel mai de jos din dreapta uliţei ( unde era târgul ).
Se lăsase seara şi Nina nu mai venea
acasă...
Bietul tată a pornit în târg după ea.
Dar mare i-a fost mirarea când pe ladă a găsit semnul făcut de Nina.
Atunci a înţeles: fata a vrut să arate
direcţia casei unde locuia Nilă.
Tatăl s-a dus într-o fugă până la
poarta bogătaşului. Acesta i-a promis că-i va elibera fata dacă-i vinde lui
livada cu nuci. Bravul ţăran i-a răspuns:
- Nici la Nina şi nici la nuci nu voi
renunţa! Domnul m-a răsplătit pentru credinţa şi hărnicia mea. Ţie nu ţi-e
teamă că te va ajunge mânia lui Dumnezeu?
Gândindu-se puţin, Nilă o eliberă pe
fată şi rămase mut de răspunsul înţelept al ţăranului, căindu-se pentru
comportamentul său.
De atunci, când au dorit oamenii să-i
scrie numele curajoasei fete, NINA, au folosit semnul scrijelit de aceasta
pe lădiţă.
Şi-aşa s-a născut litera N.....
O....
Pe vremea când se potcovea purecele
cu 99 de oca de fier la un picior şi tot i se părea că e uşor, trăia într-o
casă mică şi derăpănată o fetiţă ce
nu-şi cunoştea părinţii.
Odată, demult, o mătuşă îi
spusese că o cheamă Olguţa, iar părinţii săi fuseseră luaţi prizonieri de
supuşii împăratului.
Olguţa îşi purta singură de
grijă.
Toată averea era o găinuşă ce-i
dăruia în fiecare zi câte u ou.
Zilele treceau greu pentru
biata Olguţa şi i se părea că nu va mai veni niciodată clipa în care-şi va
cunoaşte părinţii.
Într-o bună zi însă, de căsuţa
ei se apropie o caleaşcă trasă de doi cai albi, care se opri în dreptul
căsuţei, iar din caleaşcă ieşiră doi oameni: un bărbat şi o femeie.
Aceştia au tresărit puţin când
au văzut-o pe Olguţa, apoi, dându-şi seama cine este, femeia alergă spre fată cu
braţele întinse, o cuprinse în braţe şi-i spuse:
-
Olguţa, eu sunt, draga mea copilă, mama ta!
Olguţa, speriată, dar şi
fericită, îşi îmbrăţişă ambii părinţi şi nu mai apucă să spună decât atât:
-
Oooo.....de când aştept să vă cunosc!
De-atunci, când au vrut oamenii
să scrie cuvântul „Olguţa”, au folosit semnul braţelor de la îmbrăţişarea mamei
sale.
Şi-aşa s-a născut litera O....
P
Cu mult timp în urmă, pe când puricele se potcovea cu 99 oca de
fier, într-o ţară numită Persia
Ilona desena foarte frumos, Carina cânta ca o privighetoare, iar Petruţa
era o foarte bună balerină. Când împăratul organiza ospeţe la palat, fetele
sale îi încântau pe oaspeţi cu ceea ce Dumnezeu le dăduse lor. Li s-a dus
astfel vestea pretutindeni.
Într-o seară, la o petrecere dată în cinstea unui oaspete, venit de peste
9 mări şi 9 ţări, podoabele sale, cele trei fete, au apărut în faţa
tuturor încălţate în papuci din piele de şarpe, cu perle cusute
pe margine. S-au aşezat la masă alături de tatăl lor, iar invitaţii nu se mai
săturau privindu-le. Erau frumoase ca nişte zâne. Ilona le-a arătat
castelul pictat de ea, Carina le-a cântat câteva cântece fermecătoare,
iar Petruţa a dansat de parcă nu atingea pământul cu picioarele.
Musafirul, întrebat fiind ce parteneră din cele trei doreşte să aibă în
acea seară, a încercat să facă pe pământ un semn: o linie verticală şi o buclă
în partea dreaptă de sus. Totuşi, mesenii nu au înţeles. Atunci a ieşit în
faţă, a stat într-un picior, iar pe celălalt l-a îndoit, sprijinindu-l cu talpa
pe celălalt asemeni unei balerine. Atunci au înţeles. O alesese pe Petruţa.
De atunci, când au mai vrut să
scrie cuvântul “Petruţa” , au folosit mereu acea literă.
:Şi aşa s-a
născut litera P....
R.....
Cu multă vreme în urmă, înainte chiar ca
timpul sa aibă un nume, pe când zmeii doreau să fure soarele şi luna de pe cer,
trăia un pescar iscusit. Avea o casă curată şi-o grădină de-ţi era mai mare
dragul s-o priveşti. Mergea la pescuit de dimineaţa până seara, fiind însoţit
uneori şi de cei doi copii, Rodica şi Radu.
Existenţa
lor paşnică n-a fost tulburată de nimic până în clipa când Împăratul Zmeilor,
Rodon, i-a zărit pentru prima dată şi le-a pus gând rău, fiind alergic la
fericirea altora. Domnia Răului era
ameninţată de această familie, care trebuia distrusă cu orice chip. Negru de supărare, a chemat-o pe
Zgripţuroaică, mama sa, cu scopul de a pune împreună la cale un plan pentru a-i
aduce la palatul lor, situat în dosul cascadei, nu departe de cotul râului, loc
cunoscut pescarului pentru mulţimea de peşti de toate felurile ce se zbenguiau
în apele cristaline.
Toţi
oamenii au auzit că acolo se ascund zmeii cei răi, dar nimeni în afara
pescarului nostru şi a copiilor săi nu pusese încă piciorul pe tărâmul
blestemat.
Cum
au rămas cei mici singuri acasă, zmeul a venit şi i-a răpit. Rodica era
îmbrăcată într-o rochiţă de in, iar Radu purta pantaloni pescăreşti.
Pescarul nostru se
afla la câţiva metri de casă când se petrecea nenorocirea, dar el n-a mai
apucat decât să vadă încotro a apucat-o zmeul. Era tocmai acel loc binecunoscut
lui, unde râul curge de la miazăzi spre miazănoapte, cotind apoi spre răsărit,
făcând o buclă spre matcă, pentru a se răzgândi în final şi a o porni pe o
pantă lină din nou spre vale, chiar înainte de a se uni cu o întindere
nesfârşită de apă...
Văzând
una ca asta, bietul pescar, distrus de durere, a înţeles că Radu şi Rodica se
află pe tărâmul înfricoşător. A rupt-o
numaidecât spre cascadă, trecând peste o râpă adâncă. Zmeul i-a ieşit în
întâmpinare, spunându-i că vrea să-i ţină copiii la palat, ca să-i rămână
moştenitori, iar pentru acest lucru îi va dărui
un sac de galbeni.
Pescarul,
un om cu credinţă în Dumnezeu, a refuzat oferta zmeului, promiţându-i în schimb
că-i va da ce nici măcar n-a visat vreodată: un peştişor de aur, ce-i va
îndeplini orice dorinţă.
Încântat,
zmeul a eliberat copiii, gândindu-se că-i va fura din nou după ce-i
îndeplineşte peştişorul dorinţa de a se transforma în om, pentru a înţelege mai
bine ce anume îi plăcea lui atât de mult să distrugă. Zis şi făcut. Dar zmeul
uitase că nu are dreptul decât la o singură dorinţă. Aşa că a rămas om pentru
totdeauna... şi nu se ştie pe unde se află prin lume...
Oamenii
din acele părţi au folosit semnul râului cotit atunci când vroiau să scrie
cuvântul Râu, pentru a nu uita cum înţelepciunea şi curajul unui pescar i-au
venit de hac zmeului cel rău.
Acel
râu există şi astăzi....
Şi-aşa
s-a născut litera R...
Ş
Cică trăia odată un împărat
vestit în toată lumea. La naşterea unicului său fiu, au venit, după obicei,
ursitoarele. Toate i-au prezis numai bucurii, doar ultima i-a spus că nu-şi va
găsi fericirea decât dacă va căuta în muntele Şureanu peştera fermecată.
Acolo va trebui să găsească o uşă secretă pe care e desenat un animal.
Feciorul va trebui să
urmărească astfel conturul cu vârful sabiei , va pătrunde într-o încăpere şi va
găsi adevărata fericire. I-a atras însă atenţia, în şoaptă, că nu va
găsi drumul cel bun decât cu ajutorul a trei animale: şoarecele, şobolanul
şi şopârla care vor apărea la şapte zile după plecarea
ursitoarelor. Cu toţii credeau că acolo va găsi cele mai mari comori. Unii
chiar s-au grăbit să plece după ele, înaintea fiului de împărat, dar nu s-au
mai întors.
Acestea fiind
zise a sosit şi timpul plecării tânărului în căutarea fericirii. Şoarecele
l-a călăuzit până la intrarea în munţi. Şobolanul l-a îndrumat până la
intrarea în peşteră. De aici încolo, numai şopârla ştia calea. Au trecut
peste un şanţ adânc şi feciorul a început să caute uşa secretă. Dintr-o dată, a
văzut pe un perete stâncos un semn care semăna cu un şarpe. “Aici trebuie să
fie !”, gândi el. A urmat conturul cu sabia şi…mirare mare! Stânca s-a urnit
permiţându-i să intre în încăpere. A intrat cu sabia în mână şi ce credeţi că a
găsit? Un şarpe. Dar nu ca ceilalţi, animalul a stat liniştit fără să îl
atace. Uimit, tânărul a rămas încremenit: să-l omoare sau să-l lase în viaţă?
“Cum să mă facă fericit un şarpe?”, gândea el. L-a cruţat şi l-a adus la
împărăţie pentru că dorea să respecte vorbele ursitoarei. A doua zi, ce credeţi
că a găsit? În locul şarpelui era o prinţesă cu părul de aur, cu rochii de
mătase şi cu ochii de smarald. Imediat s-au căsătorit, naş le-a fost un împărat
vecin.
De atunci, când
au vrut să scrie cuvântul “şarpe” au folosit semnul descoperit în peşteră.
Şi aşa s-a
născut litera Ş...
Ţ
Ţinutul regelui Ţega era cutreierat o dată, de o echipă de circ
ambulant. Circarii ţopăiau, trăgeau la ţintă, spre râsetele spectatorilor. Cel
mai dibace era Ţugulea, un mare dansator. Li s-a dus vestea până la
palatul regelui. Regele a hotărât să organizeze un ospăţ la care să se prezinte
toţi circarii din ţinutul său. Ţega avea intenţia să aleagă pe cel mai bun
circar şi să-l găzduiască la palat, pentru a rămâne acolo şi pentru a-i distra
pe musafiri de aici încolo.
Fiecare arăta ce avea mai bun.
Unul făcea tumbe, altul, unul din slujitorii credincioşi desena pe o hârtie
câte un semn potrivit pentru fiecare. După ce Ţugulea şi-a prezentat programul,
în semn de respect şi-a aplecat mult capul, iar braţele le-a întins lateral. A
fost singurul care a făcut plecăciune la sfârşitul programului. De aceea,
pentru el slujitorul a ales un semn necunoscut până atunci : o linie verticală,
care atinge în partea de sus o linie orizontală. Şi, pentru că era tare
şugubăţ, i-a mai pus şi o virguliţă sub el...
Regele l-a ales pe Ţugulea şi,
de atunci, când au vrut să-i scrie numele, au folosit semnul făcut de slujitor.
Şi aşa s-a născut litera „Ţ”...
U.....
Ştiţi voi, copii, cum o dezmierdau părinţii pe
Măriuca? Îi spuneau Uca!
Era o fetiţă
tare zglobie!
Odată a venit
unchiul Uţu pe la Uca şi i-a adus o minge roşie cu ursuleţi pe ea.
Uca,
năzdrăvană cum era, a şi zbughit-o la joacă, bineînţeles, cu mingea cea nouă.
Deodată au
început câteva picături să o anunţe pe Uca de apropiata furtună.
Dar fetiţei
nu-i păsa! Vântul a început să sufle cu putere, parcă vorbea cu fetiţa poznaşă:
„ Uuuuuu....!”. Dar cine era mai fericită decât Uca, deoarece avea o minge
nouă?!
Deodată vântul
a luat mingea fetei şi a dus-o până în grădină, unde era o fântână... Fata
alergă după minge, dar nu putu s-o prindă...
Ajunsă lângă
fântână, întinse braţele, strigând: u – u – u – u !
Fata din
oglinda apei parcă întindea şi ea mâinile spre Uca şi-i răspundea: u – u –u
–u.... !
Mingea însă nu
mai apăru!
Oamenii îşi
aduceau aminte deseori de întâmplarea de la fântână şi, de câte ori vroiau să
scrie cuvântul „ Uca”, desenau braţele fetei care răspundea din oglinda apei
din fântână.
Şi-aşa a
apărut litera U....
S...
La marginea unui
sat de munte, o bătrânică îşi creştea singură cei doi nepoţi rămaşi orfani: Sorana
şi Stelică. Duceau o viaţă grea, dar se iubeau tare mult şi se ajutau.
Sorana îngrijea păsările din gospodărie; Stelică mergea vara la seceriş, iarna
aducea lemne cu sania.
Într-o zi, după un somn bun la umbră, Stelică a plecat la pescuit, iar
Sorana şi-a luat gâştele şi a pornit spre o poieniţă.
La capătul celălalt al satului stătea o vrăjitoare care dorea să fure pe
Sorana şi s-o facă sluga sa.
Sorana se opri fântână, unde urma să-şi întâlnească fratele. Aici a
apărut vrăjitoarea, ispitind-o cu fel şi fel de vorbe dulci, pentru a o însoţi
la ea acasă. Gâştele au presimţit pericolul şi au început să o alunge cu sâsâitul
lor: “Sssssss! “. Urma să plece cu vrăjitoarea şi astfel trebuia să
treacă „pe la serpentine”; cum spuneau oamenii din sat. De aceea, Sorana
a apucat să scrijelească pe fântână un semn ciudat, care indica
două serpentine. Ajunsă acasă la vrăjitoare, aceasta a băgat-o pe fată într-o
cameră de sticlă, bine închisă,
aducându-i de mâncare doar pâine şi apă.
Stelică a ajuns şi el la fântână. A stat, a stat, dar Sorana …. Nicăieri!
Privirea s-a oprit pe peretele fântânii. Era semnul făcut de Sorana. Imediat a
înţeles: drumul cu serpentine ducea chiar la casa vrăjitoarei. Soarele
plecase de pe cer, iar paşii îi erau călăuziţi doar de stele. A străbătut
serpentinele şi a ajuns. Vrăjitoarea dormea, iar băiatul a spart
încăperea din sticlă. Sorana a ieşit cu ochii-n lacrimi. S-a trezit şi
Zripţuroaica cu un urlet prelung. Copiii nu ştiau că, spărgând sticla, au spart
întreaga vrajă, cu toată puterea ei de vrăjitoare. S-au îmbrăţişat şi au plecat
spre casă, lăsând-o pe babă să crape de necaz. De atunci, oamenii au folosit
semnul făcut de Sorana pentru a scrie cuvântul “serpentine”.
Şi aşa s-a născut litera „S”
T...
Cu mult timp în
urmă, pe când zmeii doreau să fure soarele şi luna de pe cer, trăia un pescar
iscusit. Avea o casă curată şi o grădină de-ţi era mai mare dragul s-o
priveşti. Mergea la pescuit de dimineaţa până seara, fiind însoţit uneori şi de
cei doi copii, Teodora şi Tiberiu. Atât i-a trebuit zmeului, să-i
vadă, că le-a şi pus gând rău.
Zgripţuroaica,
mama zmeului, a pus la cale să-i aducă la palatele lor, situate pe un tărâm
nelocuit de picior de om, peste o mare învolburată. Toţi oamenii auziseră că
acolo se ascund zmeii cei răi, dar
nimeni n-a fost pe acel tărâm cumplit.
Cum au rămas
singuri acasă, zmeul a venit şi i-a răpit. A trecut apoi ca săgeata peste mare,
până când a ajuns la sălaşul unde stătea zgripţuroaica.
Biata fată era într-un costum de culoarea
turcuaz, iar băiatul purta pantaloni largi, turceşti, numiţi „şalvari”. Nici nu se gândeau bieţii copii că vor mai
vedea vreodată chip de om!
Văzând una ca
asta, bietul pescar, distrus de durere, a înţeles ce se petrecea, a ridicat ancora şi a pornit în căutarea
copiilor. Cu mare greutate a reuşit să ajungă la tărâmul zmeului, iar înainte
să coboare din barcă a aruncat ancora în apă.
Zmeul tocmai îl
aştepta, spunându-i că vrea să-i ţină pe copii la palatul său, ca să-i rămână
moştenitori, iar el va primi un sac de galbeni. Bietul pescar, om cu credinţă
în Dumnezeu, a refuzat oferta zmeului promiţându-i că îi va da ceva ce n-a avut
niciodată: un peştişor de aur ce-i ca îndeplini orice dorinţă. Încântat, zmeul
i-a eliberat pe copii, primind peştele în schimb. A suflat cu putere în zare,
ca să încerce să intimideze peştişorul, apoi i-a cerut să-l transforme pentru
câteva clipe în om. Zis şi făcut.
Din fericire,
datorită ancorei, barca nu a fost aruncată în largul mării, aşa că pescarul şi
cei doi copii au putut pleca în siguranţă.
Zmeul a uitat că
are dreptul doar la o dorinţă... Aşa că a rămas om pentru totdeauna. Degeaba a
rugat peştele să-l facă din nou zmeu, bocind trei zile şi trei nopţi.
Când au ajuns
acasă, Teodora şi Tiberiu au pus ancora la mare preţ, chiar în curtea casei,
însă cu vârful în sus...Oamenii, când au vrut să scrie numele celor doi copii
au folosit pentru început semnul ancorei salvatoare, aşa cum o vedeau ei în
curte.
Şi aşa s-a
născut litera T...
V…
A
fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti…
Pe
vremea când oamenii nu ştiau nici să scrie, nici să citească, la marginea mării
era o colibă a unui pescar.
Pescarul
Voicu era toată ziua plecat în largul mării, pentru a aduce peştele atât de
necesar numeroasei sale familii.
Pe
soţia sa o chema Violeta şi era frumoasă precum o floare de primăvară, iar pe
copii îi chema Victor, Vasile, Vlad şi Valentina.
Într-o
zi când marea era zbuciumată, pescarul Voicu şi-a luat barca şi a plecat, ca de
obicei, cu năvodul în largul mării.
Ca
din senin se iscă o furtună năprasnică, iar barca nu se mai zărea.
Viorica
ieşind din colibă, îşi dădu seama că soţul ei se află în primejdie. Marea era
zbuciumată. Valurile erau din ce în ce mai mari.
Disperată,
începu să strige:
-
Voicuuuu! Voicuuuu!
Dar Voicu nu
răspundea. În locul său, marea aducea valuri imense…
Prăbuşită
de durere, Violeta rămase cu ochii înţepeniţi la valurile care veneau şi
plecau…
După
ce se termină furtuna, apăru şi Voicu, împreună cu bărcuţa sa, spunându-i
Violetei că se ascunsese în spatele unor diguri.
Fericită,
Violeta înţelesese abia atunci mesajul valurilor. Ele, în unduirea lor
graţioasă, vroiau să-i spună că soţul său, Voicu, este bine…
De atunci,
când vroiau oamenii să scrie cuvântul „val” sau cuvântul „ Voicu” desenau unduirea graţioasă a valurilor.
Şi aşa s-a
născut litera V….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu