Musculița,

de Emil Garleanu

În odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. În faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, stă deschis, uitat acolo de către copiii sfinţiei-sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licurici, intră bâzâind să caute ceva dulce de gustat. Zboară încolo şi-ncoace. Se uită prin strachini, se aşează pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s-ar în china, ba intră până şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezaseră pe pat cu fundul în jos şi-l prefăcuseră într-un cuibar de ouă roşii – căci e Paştele. Nimic…

În sfârşit dă Dumnezeu şi ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, zbârnâind mulţumită, pe foaia unsuroasă, pe ale cărei colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti; nu o dată ieşise sătulă din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroşate parcă de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivelor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căuta: o pată, zaharisită proaspăt, arăta că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grija să se înmoaie dintru-ntâi în dulceaţă. Musculiţa se pune pe ospătat; prăpădenie de lacomă ce-i! Numai din când în când prinde, cu ochişorul, roşul slovei mari din susul foii, un S frumos, încondeiat cu măiestrie, ca şi cum ar fi fost ţesut la începutul rândului: „Slavă ţie“. Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o leturghie, pe-un das căl, căruia îi rămăsese pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n-a gustat din miere nu s-a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungând-o.

Acum s-a săturat; se suie binişor până-n mijlocul slovei roşii care o atrage. Îşi scutură aripioarele, îşi întinde picioru şele de dinapoi, şi le freacă unul de altul, ca şi cum ar ascuţi două cuţite; apoi, leneşă, aţipeşte.

În clipa aceasta uşa se deschide dintr-o dată. Sfinţia-sa, popa Gheorghe, intră supărat, aprins la faţă, răsuflând din greu. A făcut slujba la biserică, pe urmă s-a abătut pe la Petru bacalul, aşa în treacăt, a luat un pelinaş, şi s-a întors acasă. Şi poftim ce găseşte: preoteasa nicăieri – dusă prin vecini; copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întâi toate învelitorile gavanoaselor cu dulceţi, de pe fereastra din sală.

– Poftim!… ei poftim! strigă părintele înfuriat. Apoi îşi a runcă ochii pe masă şi se supără şi mai rău:

– Până şi cărţile mi le-au vrăfuit!

Repede, cu o mişcare iute, sfinţia-sa închide ceaslovul, şi-l aruncă, la loc, în dulap.

Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţa, strivită, se făcu una cu hârtia, tocmai în clipa când, mai adormită, izbutise să-şi statornicească în căpuşorul ei un gând: „Ce bine e să trăieşti şi să mori sătulă!“