29 noiembrie- Moartea lui Nicolae Balcescu

Nicolae Bălcescu a fost şi rămâne flacăra nestinsă, lumina ce animă şi căldura ce îmbărbătează pe toţi acei care îşi cunosc, ştiu şi iubesc pământul românesc. Dar, el nu a preţuit şi nu a iubit doar pământul ţării, românii, conaţionalii săi, ci, mai presus de orice, omul, oamenii, indiferent de etnia lor. El a crezut şi a militat pentru înfrăţirea oamenilor considerând că aceasta este condiţia sine qua non a dobândirii libertăţii. 

Nu a fost, din păcate, nici înţeles, nici ajutat la el acasă. În străinătate, în Franţa, la Paris, unde s-a adresat în ultima parte a vieţii, nu doar compatrioţilor săi, ci tuturor iubitorilor de mai bine, prin intermediul publicaţiei România viitoare, stăpânit de dorul fierbinte de ţară, ţară în care nu s-a mai putut întoarce niciodată din nedreptul surghiun. În căutarea sănătăţii, fiindcă era bolnav de ftizie, s-a retras periodic la Palermo, în Sicilia, unde i se agravează boala-i necruţătoare şi moare în toamna anului 1852 la 29 noiembrie. A murit singur - scria un cunoscut al său - la 600 leghe depărtare de ţară şi de familie; fără să fi revăzut o singură dată cerul patriei, fără să fi îmbrăţişat o singură dată pe mama sa. Aceasta mi se părea înspăimântător, oribil. E cea mai crudă dintre morţi. 

Istoricul şi patriotul român a fost autorul lucrărilor Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum (1844), Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor (1845), Despre starea socială a muncitorilor plugari în principatele române în deosebite timpuri (1848), Mersul revoluţiei în istoria românilor (1850), Chemarea economică a principatelor dunărene (1850), Mişcarea românilor din Ardeal (1851) şi Românii sub Mihai Vodă Viteazul - lucrare fundamentală rămasă din păcate neterminată, ce relevă o concepţie înaintată cu privire la istorie şi lupta poporului pentru libertate, dreptate şi independenţă, singura în măsură să asigure mersul înainte şi, concomitent, devenirea plenitudinară a poporului român. 

Stăpânit de nădejde, călăuzit de credinţa nestrămutată în viitorul neamului şi al popoarelor lumii, el exclama cu ardoare şi nestăvilită speranţă: sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită libertate şi, deşi oamenii sângiuirilor au învelit cu marama neagră dulce faţa ta, cred că va veni ziua fericită, ziua izbândirii, când omenirea întreagă se va scula spre a sfâşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împietri la vederea soarelui tău de lumină: atunci nu va mai fi nici un rob, nici naţie roabă, nici un stăpân pe altul, ci domnia Dreptăţii şi Frăţiei! Aceste cuvinte ce-am dat deviză naţiei mele vor domni lumea, atunci, aşteptarea, visarea vieţii mele se vor împlini, atunci toţi românii vor fi una şi liberi şi fraţi! Vai! Nu voi mai avea noroc a vedea această zi, deşi eu asemenea am muncit şi am pătimit pentru dreptate şi cel din urmă al meu cuvânt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă! 

Aşa s-a şi întâmplat. Cu sănătatea zdruncinată, cu idealurile spulberate, departe de patrie, bolnav, sfâşiat de o boală neiertătoare, el a încercat să-şi depăşească suferinţele. Prietenul tău - scria el lui I. Ghica - pe care l-ai iubit ca un frate nu e cu puterile vlăguite... el a pus la rezon suferinţele... mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare, câteva zile numai cu cer senin şi soare şi am să pot crede că am scăpat şi de data aceasta cu obrazul curat. 

În pofida unor asemenea amăgiri, din ce în ce mai bolnav, Bălcescu era un om sfârşit, sleit de putere, ros de boală, vlăguit de speranţe, mistuit de durerile greu de suportat, aceleaşi, mereu aceleaşi: ţara, familia şi neamul. Zi de zi i se întărea convingerea că munca i-a fost zadarnică şi, totuşi, trudea din greu să-şi finalizeze Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, operă pe care - scria el - ţineam s-o las completă viitorimii. Scârbit de acei care l-au dezamăgit, niciodată însă de viaţă, îi era lehamite să-i mai întâlnească, deoarece toţi erau râvnitori a se împodobi cu titluri mincinoase, trăgând pe turta proprie spuza unor merite pe care niciodată nu le-au avut. 

Şi, totuşi, îşi zicea el nădejdea mântuirii rămâne. Ea, doar nădejdea era singura ce-i mai rămăsese, deoarece boala avansa: tusea se înteţea, febra îi creştea, forţele, puţinele sale forţe se diminuau, încât simţea că se înăbuşă, dominat de durere şi deznădejde. În zilele de 24 şi 25 noiembrie, la Palermo s-au înregistrat ploi şi vânturi violente, ceea ce ar fi putut grăbi sfârşitul său. Hotelierul Salvatore Ragusa era conştient că Bălcescu se apropia inevitabil de moarte, fapt pentru care a chemat consulul otoman şi pe un preot de la biserica Sfântul Nicolae al grecilor, în prezenţa cărora şi-a scris testamentul pe care l-a semnat. Tot acum, el a declarat că nu are decât 30 fr. în dinari, diferite obiecte de îmbrăcăminte, mai multe cărţi şi mansucrise. În cele din urmă, Nicolae Bălcescu a murit - signore Bălcescu a murit - striga fata care îl îngrijise cu răbdare şi dezinteres. Inima lui a încetat să mai bată la orele 19 şi jumătate. El a murit în Hotelul Trinacria, actul său de moarte fiind întocmit de oficiul stării civile din Palermo, în temeiul declaraţiilor a doi hamali: Tomaso Federico şi Vitrano Vincenzo. 

Aici, în casa în care a murit, pe zidul din faţă a fost fixată o inscripţie, după cum se poate vedea în fotografie. În afara cuvintelor înscrise aici din interiorul său se aud parcă distinct cuvintele: a fost un om cum nu se nasc pe lume în fiecare zi, a fost un om între oameni. Înmormântarea a avut loc în ziua următoare decesului, la cimitirul Capucinilor, gardianul mănăstirii primind mila de 12 tari pentru îngroparea răposatului d. Nicolae Bălcescu - în groapa comună de la mănăstirea călugărilor capucini, unde diacronic au fost înmormântaţi mii de morţi - într-o zi urâtă de toamnă. Soarta i-a fost la fel de vitregă până în ultimul minut, Nicolae Bălcescu - departe de lume, departe de cei dragi, de ai săi, de prieteni, de ţara şi poporul pe care le-a iubit cu ardenţă a fost aruncat în groapa comună a săracilor, fapt ce a făcut ca niciodată osemintele sale să nu poată fi aduse în patrie şi să li se dea cinstirea ce li se cuvine. Moartea lui a fost înregistrată în Giornale Officiale di Sicilia, cât se poate de lapidar: Nicolo Balcescu, d'ignoti di anni 31 possidente di Vallacchia. 

Trecând prin oraşul Palermo, în cursul acestei veri, pe lângă casa în care a murit Nicolae Bălcescu am descoperit tabla cu inscripţiile fixată aici: în această casă a murit în exil, singur şi necunoscut la 29 noiembrie 1852 - Nicolae Bălcescu, istoric ilustru şi patriot înflăcărat, militant neobosit pentru făurirea României moderne (In qvesta casa mori in esilio solo e sconoscivito il 29 novembre 1852 Nicola Balcescv insigne storico e fervido patriotta combatente per il fisveglio della Romania Moderna). 

Concomitent, în acest oraş, într-un mic părculeţ alături de Garibaldi şi alţi luptători ai poporului italian se găseşte şi bustul feciorului de pe Dâmboviţa, luptătorului neobosit pentru destinele României.