Poveste cu tâlc
Era odată un cioplitor în piatră
nemulţumit de el şi de soarta pe care o avea.
Într-o zi a trecut pe lângă casa
unui negustor bogat şi prin poarta deschisă a văzut o mulţime de bogăţii şi
oaspeţi importanţi. “Cât de puternic trebuie să fie negustorul acesta” s-a
gândit cioplitorul în piatră. A devenit foarte invidios şi şi-ar fi dorit să
fie înstărit ca acel negustor. Atunci n-ar mai trebui să trăiască viaţa unui
cioplitor amărât.
Spre marea lui surpriză
deveni negustorul însuşi, bucurându-se de tot mai multă bunăstare şi putere
decât ar fi visat vreodată să aibă, invidiat şi detestat de cei mai puţin
înstăriţi decât el. Dar curând, un funcţionar de rang înalt a trecut pe acolo într-o
trăsură, însoţit de o mulţime de slujitori şi escortat de soldaţi bătând
tobele.
Oricine, indiferent cât de bogat
era, trebuia să se închine adânc în faţa procesiunii. “Câtă putere are acest
om!” s-a gândit negustorul. “Mi-aş dori să fiu un asemenea funcţionar de rang
înalt!”
Şi a devenit un funcţionar transportat
peste tot cu trăsura lui împodobită, urât şi temut de oamenii din jur care
trebuiau să se încline până la pământ când trecea el.
Era o zi toridă de vară, iar oficialul se simţea
foarte nemulţumit, în trăsura lui lipicioasă. S-a uitat sus la soare. Soarele
strălucea mândru pe cer fără să-i pese de prezenţa lui.
„Cât de puternic este soarele ” s-a gândit el. „Aş
dori să fiu chiar eu soarele!”
Şi a devenit soare strălucind mândru deasupra
tuturor, pârjolind câmpiile, blestemat de fermieri şi de lucrători. Dar un nor
imens, negru s-a aşezat între el şi pământ, aşa încât nu-şi mai putea arunca
lumina dedesubt. „Ce puternic este acest nor de furtună!” s-a gândit el. „Mi-aş
dori să pot fi nor”.
Şi a devenit un nor inundând câmpuri şi sate,
blestemat de toată lumea. Dar curând norul a fost dat la o parte de o forţă mai
mare, vântul. „Ce puternic este vântul!” s-a gândit el „Mi-aş dori să pot fi
vântul.”
Şi a fost vântul, doborând ţiglele de pe acoperiş,
scoţând copacii din rădăcini, urât şi temut de toţi cei aflaţi în calea lui.
Dar după un timp, vântul a dat peste ceva pe care nu l-a putut urni din loc
oricât de tare ar fi suflat, o stâncă înaltă. „Ce puternică este această
stâncă” s-a gândit el. „Aş dori să pot fi o stâncă”.
Şi a devenit o stâncă mai puternică decât orice altceva de
pe pământ. Dar cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan bătând, o daltă în
piatra tare şi a simţit că ceva se schimbă. „Ce poate fi mai puternic decât
mine, care sunt o stâncă!” s-a gândit el. S-a uitat în jos şi a văzut departe
dedesubt, silueta unui cioplitor în piatră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu