Vrabia şi rândunica

de Constanţa Niţescu

  La marginea unui sat era o casă părăsită. Dar casa nu                                      rămăsese pustie, aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel                                de case. Un stol de rândunele se oprise după obositoarea                                   călătorie pe care o fac în fiecare primăvară să-şi mai tragă                                   sufletul chiar în apropiere. Rândunelele au făcut mai multe ocoluri largi în jurul casei, apoi din ce în ce mai aproape, până când, una mai curajoasă s-a oprit pe prag. A cercetat iscoditoare în jur, apoi a intrat. Văzând că nu e nici un pericol s-a întors la stol şi le-a dat vestea cea mare: locul era foarte bun pentru noile căsuţe. Rândunele mai bătrâne au plecat spre cuiburile vechi, iar cele tinere după câteva ore de odihnă s-au şi apucat de lucru.

          Au avut mult de muncă. Nu e uşor să cari zeci de paie, grăuncioare de pământ, să le lipeşti cu migală, astfel încât cuibul să fie rezistent, primitor şi frumos. Dar după multă străduinţă, în vechea locuinţă apăru un adevărat cartier al rândunelelor.
          Într-o zi se apropie de acel loc o vrabie. Privi cu invidie căsuţele rândunelelor şi nu pricepea cum acestea pot fi atât de vesele, harnice, dar mai ales cum se înţeleg atât de bine între ele. Dar va găsi ea ceva....

          Deodată observă că una dintre rândunele are coada mai scurtă şi nici măcar nu era despicată, aşa ca la surioarele ei. Vrabia se bucură de descoperire, apoi se apropie de prima rândunică, de Rita, şi zise cu glas prefăcut:

          - Frumoase căsuţe aveţi, dar ce a păţit surata voastră cu coada scurtă?

          - Care? întrebă rândunica. Urmărind privirea vrabiei, adăugă:

          A! Vorbeşti despre Uţa! Este unul dintre cei mai buni constructori! După ce a terminat căsuţa ei, ne-a dat şi nouă o mână de ajutor. Are coada mai scurtă? Se poate, eu nu am timp să observ aşa ceva. Şi rândunica se apucă grăbită de lucru să facă ultimele pregătiri. În curând va depune ouăle, va cloci, iar când vor ieşi puişorii...n-o să-şi mai vadă capul de atâtea treburi.
          Văzând că Rita nu o mai ascultă, vrabia se apropie de vecina ei, Rica. Aceasta tocmai se chinuia să lipească un pai deasupra intrării în cuib.

          -Bună, rândunico! Văd că eşti aproape gata. Te-o fi ajutat şi pe tine surata voastră fără coadă.

          -Care surată fără coadă? Rândunica îşi cercetă tovaraşele şi observă că una, într-adevăr, avea coada mai scurtă.

          -Cine, Uţa? Ea mi-a scăpat puii de la moarte, zise rândunica, şi în glasul ei se simţea încă recunoştinţa. E cea mai iubită rândunică din stol.

          De data asta vrabia plecă aproape furioasă, dar nu se lăsă. Se apropie de o rândunică ce părea mai abătută.

          - Observ că aveţi o surată cu coada scurtă, cam pocită...

          Rândunica se uită nedumerită la vrabie, dar nici nu o băgă în seamă. Sosise mai târziu şi rămăsese în urmă cu construirea cuibului, era mult prea ocupată.

          Vrabia plecă necajită în timp ce rândunele ciripeau voioase. Serile erau încă răcoroase, dar acum aveau unde se adăposti. Şi niciuna nu-şi mai amintea de vizitatorul nepoftit.