Toamna ţesătoare

de Vasile Alecsandri

Toamna mândră, harnică
Şi de bunuri darnică
A-mpărţit a ei comori:
Frunza-i dat-au vântului,
Iar roada pământului
Dat-o-au la muncitori.

Dat-au in pentru ştergare
Şi porumb pentru coşare
Plin de ţinte aurii
Şi toţi strugurii de vie
Pentru dalba veselie
De la nunţi şi cumătrii.

Dat-au încă pentru coasă
Iarba-i verde şi frumoasă
Care-n mai au înflorit;
Ş-a ei paseri cântătoare,
Ş-a ei şiruri de cucoare
Tainicului Răsărit.

Ş-au rămas, sărmana, goală,
Pe când viforul se scoală
Aducând gerul de an! ...
Ce-a să facă ea la iarnă?
Norii vin ca să aştearnă
Pe câmpii un lung troian.

Vai de ea! ... Ce-a să devie
Sub cumplita vijelie
Care suflă oţerit
Peste văile uscate,
Peste apele-ngheţate,
Peste codrul desfrunzit?

Dar nu-i pasă! ... Cât e soare,
Toamna, mândră ţesătoare,
Pune furca-n brâul ei,
Ca să toarcă şi să ţese
Pânză lată-n iţe dese
De-nvălit umerii săi.

Şi torcând de-a lungul trece
Peste brazda murgă, rece,
Unde ies painjini mii.
Iar fuioru-i de mătasă
Pe pământ în urmă lasă
Mreji de raze argintii.

Câte lanuri, văi întinse,
Toate-acuma sunt cuprinse
De lungi fire ce lucesc.

Unele s-adună-n caier,
Altele, perdute-n aer,
Tainic, lin călătoresc.

Toamna grabnic le urzeşte,
Le-mpleteşte, nevedeşte,
Şi cu toate la un loc
Ea-şi lucrează-o-nvălitoare
Ca să meargă-n şezătoare
Şi să ia parte la joc.

Iat-o în cămeşă albă,
Cu lefţi mari lucind în salbă,
Mari cât ochii săi căprii.
Trista iarnă-o pizmuieşte
Şi prin neguri o pândeşte
Descântând vrăjitorii.

Iar românul cu drag spune:
„Doamne, fă înc-o minune!
Scoate-o faţă-n calea mea,
Ca şi toamna harnică
Şi de suflet darnică,
Să-mi fac traiul meu cu ea!“