după Alexandru Mitru
I-adevărat
că întâmplarea asta s-a petrecut demult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi
acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul.
-
Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe
arac!
-
Ce vrei, dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie.
-
Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port
fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac?
-
Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.
S-au
tot certat în dimineaţa aceea şi nu s-au înţeles.
Mâniat,
dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la
câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a urcat
numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de
viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac.
Tocmai
atuncea trecea pe acolo ţăranul:
-
Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin.
-
Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă?
La
auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl
apucă ameţeala.
- E oare vreo
primejdie? se întreba în capul lui cel mare. Ar fi vrut să coboare, dar se
temea de râsul viţei.
Şi
fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce
bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât.
- Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am
fost un prost. De-o fi să cad prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfarm.
-
Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să
nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.
S-a
îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de
aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un
purcel, care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat.
Cine
l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa invidios şi fără minte?