Se afișează postările cu eticheta snoave. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta snoave. Afișați toate postările

Dovleacul şi viţa

                                                                                        după Alexandru Mitru

          I-adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut demult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul.
          - Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe arac!
          - Ce vrei, dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie.
          - Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac?
          - Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.
          S-au tot certat în dimineaţa aceea şi nu s-au înţeles.
          Mâniat, dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a urcat numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac.
          Tocmai atuncea trecea pe acolo ţăranul:
          - Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin.
          - Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă?
          La auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl apucă ameţeala.
          - E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare. Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viţei.
          Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât.
          - Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am fost un prost. De-o fi să cad prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfarm.
          - Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.
          S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat.
          Cine l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa invidios şi fără minte?
         

          Nu te urca unde nu ţi-e locul, nu te da ceea ce nu eşti...

Cioplitorul în piatră


Poveste cu tâlc

Era odată un cioplitor în piatră nemulţumit de el şi de soarta pe care o avea.
Într-o zi a trecut pe lângă casa unui negustor bogat şi prin poarta deschisă a văzut o mulţime de bogăţii şi oaspeţi importanţi. “Cât de puternic trebuie să fie negustorul acesta” s-a gândit cioplitorul în piatră. A devenit foarte invidios şi şi-ar fi dorit să fie înstărit ca acel negustor. Atunci n-ar mai trebui să trăiască viaţa unui cioplitor amărât.
Spre marea lui surpriză deveni negustorul însuşi, bucurându-se de tot mai multă bunăstare şi putere decât ar fi visat vreodată să aibă, invidiat şi detestat de cei mai puţin înstăriţi decât el. Dar curând, un funcţionar de rang înalt a trecut pe acolo   într-o trăsură, însoţit de o mulţime de slujitori şi escortat de soldaţi bătând tobele.


Oricine, indiferent cât de bogat era, trebuia să se închine adânc în faţa procesiunii. “Câtă putere are acest om!” s-a gândit negustorul. “Mi-aş dori să fiu un asemenea funcţionar de rang înalt!”
Şi a devenit un funcţionar transportat peste tot cu trăsura lui împodobită, urât şi temut de oamenii din jur care trebuiau să se încline până la pământ când trecea el.
Era o zi toridă de vară, iar oficialul se simţea foarte nemulţumit, în trăsura lui lipicioasă. S-a uitat sus la soare. Soarele strălucea mândru pe cer fără să-i pese de prezenţa lui.
„Cât de puternic este soarele ” s-a gândit el. „Aş dori să fiu chiar eu soarele!”
Şi a devenit soare strălucind mândru deasupra tuturor, pârjolind câmpiile, blestemat de fermieri şi de lucrători. Dar un nor imens, negru s-a aşezat între el şi pământ, aşa încât nu-şi mai putea arunca lumina dedesubt. „Ce puternic este acest nor de furtună!” s-a gândit el. „Mi-aş dori să pot fi nor”.
Şi a devenit un nor inundând câmpuri şi sate, blestemat de toată lumea. Dar curând norul a fost dat la o parte de o forţă mai mare, vântul. „Ce puternic este vântul!” s-a gândit el „Mi-aş dori să pot fi vântul.”
Şi a fost vântul, doborând ţiglele de pe acoperiş, scoţând copacii din rădăcini, urât şi temut de toţi cei aflaţi în calea lui. Dar după un timp, vântul a dat peste ceva pe care nu l-a putut urni din loc oricât de tare ar fi suflat, o stâncă înaltă. „Ce puternică este această stâncă” s-a gândit el. „Aş dori să pot fi o stâncă”.

Şi a devenit o stâncă mai puternică decât orice altceva de pe pământ. Dar cum stătea acolo, a auzit sunetul unui ciocan bătând, o daltă în piatra tare şi a simţit că ceva se schimbă. „Ce poate fi mai puternic decât mine, care sunt o stâncă!” s-a gândit el. S-a uitat în jos şi a văzut departe dedesubt, silueta unui cioplitor în piatră.

Cuiele

                                                                               de Pop Simion

 

        Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.
        Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
        - Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
        - Tu le-ai bătut, zice tatăl.
        - Eu?
        - Da. N-ai făcut tu rele, du ium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?
        - Făcut, recunoscu fiul.
        - De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
        - Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
        - Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.
        Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui.
        Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
        - Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toate!

        - Dar găurile?







Alegerea














Alegerea

                                                        după Elia David

        Au fost odată două ţări.
        Una era Ţara oamenilor frumoşi şi alta era Ţara oamenilor urâţi.
        Şi nici un om nu putea să plece din ţara lui.
        Cine se aşeza în picioare pe linia care le despărţea avea călcâiele într-o ţară şi vârfurile degetelor în cealaltă.
        Dar nu prea se aşeza nimeni pe linia aceea, în afară de nişte vrăbiuţe, care păreau înşirate pe aţă.
        Într-o zi, vrăbiuţele se strânseră să discute o problemă foarte importantă: dacă o să facă pui, unde o să-şi înalţe cuiburile, acolo sau acolo?
        Aşa că s-au sfătuit o zi întreagă, până când înţeleptul vrăbiuţelor a zis:
        - Să-i privim atent pe oamenii frumoşi şi pe oamenii urâţi şi o să ştim.
        Dar, pentru asta, trebuie să fiţi atente, să nu mai întoarceţi capul în toate părţile şi mai ales să vă ţineţi pliscul. Se poate?
        - Se poate, răspunseră vrăbiuţele, care trebuiau să-şi facă şi ele o căsuţă undeva.
        După ce au văzut cum stă treaba în amândouă ţările, s-au dus cât au putut de repede la înţeleptul ce-şi făcuse deja cuibul în Ţara Oamenilor Frumoşi.
        - De unde ai ştiut că aici este cel mai bine? întrebară toate în cor.
        - V-am privit pe voi, răspunse înţeleptul.
        Când eraţi cu ochii spre ţara aceasta, mi-aţi ascultat sfatul, n-aţi mai sucit capul în toate părţile şi aţi căutat cuminţi la tot ce făceau aceşti oameni frumoşi. Apoi, fără să vă daţi seama, aţi cântat cu ei, mai ceva ca nişte privighetori.
        Întorcând, însă, ochii către ţara cealaltă, aţi dat uitării ceea ce v-am rugat, v-aţi foit întruna, aţi ţipat fără motiv şi mai că nu v-aţi smuls penele de pe voi.
        Vrăbiuţele se întristară, fiindcă înţeleptul avea dreptate.
        Dar, cum se zice, “tot răul spre bine": acum alegerea lor era mai uşor de făcut.



MIORIŢA MATEMATICĂ


Ele sunt tot trei:
Una-i INJECTIVĂ,
Alta-i BIJECTIVĂ,
Şi-alta-i SURJECTIVĂ.
Iar cea INJECTIVĂ
Şi cea SURJECTIVĂ,
Mării se vorbiră
Şi se sfătuiră
Să rămână treze
Până-o să-nsereze
Şi s-o ANULEZE
Pe cea BIJECTIVĂ,
C-are PRIMITIVĂ
Şi-ASIMPTOTE multe
Câte şi mai câte,
Că e INVERSABILĂ
Şi chiar DERIVABILĂ.
Dar într-o MULŢIME
Asta s-a aflat
Şi s-au indignat
C-ale lor cuvinte
Întrec orice LIMITE…
Dar de la
>> f(0)-ncoace
Unui PUNCT nu-i place
Să mai stea-n MULŢIME
Şi de treabă a se ţine.
BIJECTIVA se-ntreba:
- PUNCTUL ăsta ce-o avea?
Şi se duse
Şi îi spuse:
- Dragă PUNCTULEŢUL meu
Ce rău, oare, îţi fac eu,
Sau nu-ţi place poate
C-ai COORDONATE
NATURALE toate?
Vrei să stai mai jos
Crezi că-i mai frumos?
Nu vrei un’ te-am pus
Vrei cumva mai sus?
- Dragă BIJECTIVĂ
Eu chiar dimpotrivă,
Mă simt foarte bine
Dar e rău de tine!
Când o să-nsereze,
Vor să te-ANULEZE
Funcţia INJECTIVĂ
Şi cea SURJECTIVĂ.
- Dacă s-o-ntâmpla
De m-or ANULA
Să mă-ngropi în zori
În CÂMP DE VECTORI
Într-o VECINĂTATE
Pe-aici pe-aproape
Sau chiar în MULŢIME
Să fiţi tot cu mine.
Iar la cap să-mi pui
CALCUL INTEGRAL
Ori un MANUAL
Sau poate-un TRATAT
Cât mai inspirat
Şi de l-or citi
Îşi vor aminti
Cei ce au uitat
Că am existat
>> Şi voi fi propusă,
În SUBIECTE inclusă,
Pentru OLIMPIADĂ
Sau BALCANIADĂ.
Şi-n loc de-ANULAT
Să le spui curat
C-am INTERSECTAT
Mândrele ELIPSE
Că am PUNCTE FIXE
RĂDĂCINI REALE
Şi IMAGINARE
Şi că am DARBOUX.
Dar mai află tu
Că de-oi întâlni
O SFERĂ bătrână
Cu un CERC de lână
Prin SPAŢIU alergând
Şi la toţi zicând:
- Cine mi-a văzut
Sau mi-a cunoscut
O FUNCŢIE - AFINĂ
Cu o PANTĂ lină
Bine DEFINITĂ
Şi NEMĂRGINITĂ?
Să te-nduri de ea
Şi să-i spui aşa:
C-am INTERSECTAT
Mândrele ELIPSE
Că am PUNCTE FIXE
RĂDĂCINI COMPLEXE
Şi că am DARBOUX.
Dar nu-i spune tu
De cele REALE
Că de-i povesti
Mult ai s-o mâhneşti
Şi va şti de-ndat
Că m-au ANULAT.
Şi încă te mai rog
Ca-ntre colegi buni
Tot ce am avut
Tu să le aduni
Să le scoţi din SPAŢIUL
Cu trei
>> DIMENSIUNI,
Iar tu dragul meu
Să te INTEGREZI
Să te ANEXEZI
La altă MULŢIME
Că-i greu fără mine
Dar îţi va fi bine
Şi vei rezista, cât va EXISTA
MATEMATICA!

Sursa : aici

Viaţa este rezultatul alegerilor făcute


            Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai rapid.
A doua cale nu era la fel de abruptă, însă străbătea un canion îngust şi accidentat.
            Iar cel de-al treilea a ales o cărare mai lungă, ce ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Nerăbdător s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
            După o altă săptămână, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
            Trecură alte două săptămâni și sosi cel de-l treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
            Ceilalţi doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul celui de-al treilea părea să fi fost o adevărată plăcere. Aşa că, odată ajunși la bătrân, l-au întrebat care drum era cel mai bine ales.
            - Ce ai învăţat tu? îl întrebă el pe primul.
            - Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi; că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni. Că pentru fiecare pas înainte, trebuie să duc o luptă încrâncenată care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
            - Da! ai ales bine… Iar tu, tu ce ai învăţat? îl întrebă pe al doilea.
            - Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale; că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
            - Da! ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? îl întrebă pe ultimul.
            - Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Că, dacă privesc cu înţelegere, viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte. Că iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
            - Da! ai ales bine…

            Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce pot alege … iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute.




Ursul şi vulpea

 de Grigore Alexandrescu


Ce bine au să meargă trebile în pădure

Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit."
- "Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?"


Îl întrebă.
- "În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
Ş-apoi îl sugruma."


- "Dar voi ce-o să le faceţi?"
- "Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm."
Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Dacă din întâmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...