Amintiri
din copilărie
după
Ion Creangă
Mă trezeşte mama într-o
dimineaţă din somn cu vai-nevoie, zicându-mi:
- Scoală, duglişule,
înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce,
ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?... Căci aşa ne amăgea mama, cu o pupăză,
care-şi făcea cuib de mulţi ani într-un tei foarte bătrân şi scorburos, pe
coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatei cel mai mic. Şi numai ce-o auzeai
vara: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!" des-dimineaţă, în toate zilele de vuia
satul. Şi cum mă scol, îndată mă trimite mama cu demâncare la ţarină, la nişte
lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori, tocmai în Valea-Sacă, aproape de
Topoliţă. Şi pornind cu demâncarea, numai ce şi aud pupăza cântând:
-„Pu-pup! Pu-pu-pup!
Pu-pu-pup!"
Eu. atunci, să
nu-mi caut de drum tot înainte? Mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza,
căci aveam grozavă ciudă pe dânsa; nu numaidecât pentru pupat cum zicea mama,
ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum
ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos, în cărare pe muchia dealului, mă
sui încetişor în teiul care te adormea de mirosul floarei, bag mâna în scorbură
unde ştiam, şi, norocul meu!... găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de multămire:
- Taci, leliţă, că
te-am căptuşit eu! îi mai pupa tu şi pe dracul de-acum!
Şi când aproape să
scot pupăza afară, nu ştiu cum se face, că mă spariu de creasta ei cea rotată
de pene, căci nu mai văzusem pupăză până atunci, şi-i dau iar drumul în
scorbură. Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şerpe cu pene nu
poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată
şi şerpi - unde nu mă îmbărbătez în sine-mi şi iar bag să scot pupăza... pe ce-a
fi...; dar ea, sărmana se vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele
scorburei, undeva, căci n-am mai dat de dânsa nicăieri; parcă intrase în
pământ.
- Măi!
anapăda lucru ş-aista! zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o în
gura scorburei, apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar
în tei, îmi iau căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea,
pupăza de-undeva, până m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau iar jos
şi pornesc răpede cu demâncarea la lingurari...
Şi scăpând eu cu obraz
curat, îmi ieu traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă
sui într-însul, pun urechea la gura scorburei şi aud ceva zbătându-se
înlăuntru. Atunci ieu lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza vlăguită
de atâta zbucium, iar ouăle, când am vrut să le ieu, erau toate numai o
chisăliţă. După asta, vin acasă, leg pupăza de picior c-o aţă ş-o îndosesc de
mama vro două zile prin pod prin cele putini hârbuite; şi una-două, la pupăză,
de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod aşa de des. Însă a doua zi după
asta, iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c-o falcă în cer şi
una în pământ, şi se ia la dondănit cu mama din pricina mea:
- Mai
auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care, zicea mătuşa
cu jale, ne trezeşte des-dimineaţă la lucru de atâţia ani?
- Ce
spui, cumnată? Da' că l-aş ucide în bătaie, când aş afla că el a prins pupăza
s-o chinuiască. De-amu, bine că mi-ai spus: lasă pe mine, că ţi-l iau eu la
depănat!
- Nici
nu te mai îndoi despre asta, cumnată Smaranda, zise mătuşa, căci de zbânţuitul
ista al dumitale nimica nu scapă! Ce mai atâta? Mi-au spus mie cine l-au văzut
că Ion a luat-o; gâtul îmi pun la mijloc.
Eu fiind ascuns în
cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era,
sar cu dânsa pe sub streşina casei şi mă duc de-a dreptul în târgul vitelor,
s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung în iarmaroc,
încep a mă purta ţanţoş printre oameni, de colo până colo, cu pupăza în mână,
că doar şi eu eram oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică
de funie, n-are ce lucra?
- De
vânzare ţi-e găinuşa ceea, măi băiete?
- De vânzare,
moşule!
- Şi cât cei pe dânsa?
- Cât
crezi şi dumneata că face!
- Ia
ad-o-ncoace la moşul, s-o drămăluiască!
Şi cum i-o dau în mână,
javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci frumuşel aţa de la
picior; apoi mi-o aruncă-n sus, zicând:
- Iaca
poznă, c-am scăpat-o! Pupăza zbrr! pe-o dugheană şi, după ce se mai odihneşte
puţin, îşi ie apoi drumul în zbor spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu
lacrimile pe obraz, uitându-mă după dânsa!... Eu, atunci, haţ! de sumanul
moşneagului, să-mi plătească pasărea...
- Ce
gândeşti dumneata, moşule? Te joci cu marfa omului? Dacă nu ţi-a fost de
cumpărat, la ce i-ai dat drumul? Că nu scapi nici cu giunca asta de mine!
Înţeles-ai? Nu-ţi paie lucru de şagă! Şi mă băgam în ochii moşneagului, şi
făceam un tărăboi, de se strânsese lumea ca la comedie împrejurul nostru; dă,
iarmaroc nu era?!
- Dar
ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete?! zise moşneagul de ia o vreme,
râzând. În ce te bizui, de te îndârjeşti aşa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti
să-mi iei viţica pentru un cuc armenesc? Pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu,
măi ţică, şi ia acuş te scarpin, dacă vrei, de-i zice „aman, puiule!" când
îi scăpa din mâna mea!
- Dă
pace băietului, moşule, zise un humuleştean de-ai noştri, că-i feciorul lui
Ştefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul
pentru asta...
- He,
he! să fie sănătos dumnealui, om bun, d-apoi chiteşti dumneata că nu ne
cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? zise moşneagul; chiar mai dinioarea l-am
văzut umblând prin târg cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani şi trebuie să
fie pe-aici pe undeva în vro dugheană la băut adălmaşul. Apoi bine că ştiu a
cui eşti, măi ţică! ian stăi oleacă, să te duc la tată-tău şi să văd, el te-a
trimis cu pupăzi de vânzare, să spurci iarmarocul?
Toate ca toatele, dar
când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura; apoi încet-încet m-am
furişat printre oameni, şi unde am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-mă
înapoi, să văd de nu mă ajunge moşneagul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu