Ziua Mondială a Teatrului a fost creată de Institutul Internaţional de Teatru în cadrul Congresului Mondial din 1961, la Viena şi a fost sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie, ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la Paris. De atunci, în fiecare an, la aceeaşi dată, comunitatea teatrală internaţională, artişti şi public deopotrivă, precum şi centrele naţionale din cele o sută de ţări membre ale Institutului Internaţional de Teatru, celebrează Ziua Mondială a Teatrului, ca un moment de afirmare a forţei de comunicare a artei scenice, ca mod de expresie a umanităţii, dincolo de toate frontierele geografice sau culturale, lingvistice, religioase sau politice.
După cum se ştie, Institutul Internaţional de Teatru, înfiinţat în 1948 la iniţiativa UNESCO şi a unor personalităţi de seamă din domeniul teatrului, este cea mai importantă organizaţie internaţională neguvernamentală din domeniul artelor spectacolului, având relaţii oficiale de consultare şi asociere cu UNESCO. ITI urmăreşte "să încurajeze shimburile internaţionale în domeniul cunoaşterii şi practicii artelor scenei, să stimuleze creaţia şi să lărgească cooperarea între oamenii de teatru, să sensibilizeze opinia publică pentru a lua în considerare rolul creaţiei artistice în domeniul dezvoltării, să adâncească înţelegerea reciprocă în vederea participării la întărirea Păcii şi Prieteniei între popoare, asociindu-se la apărarea idealurilor şi obiectivelor definite de UNESCO".
În fiecare an, de Ziua Mondială a Teatrului, o personalitate din lumea teatrului sau din alt domeniu al culturii este invitată să-şi exprime gândurile legate de acest eveniment, într-un Mesaj internaţional, care se difuzează în lumea întreagă, în zeci de limbi.
Anul acesta, Mesajul internaţional este semnat de dramaturgul canadian Michel Tremblay, cunoscut şi ca romancier, traducător, adaptator şi scenarist, de şase ori bursier al Consiliului Artelor din Canada, laureat a peste douăzeci de premii în cariera sa, distins de guvernul francez cu două decoraţii ale aceluiaşi Ordin: Cavaler şi Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor.
Cum să-mi încep acuzaţia?
Acum mai bine de două mii de ani, Electra lui Euripide spunea: "Cum să-mi încep acuzaţia? Cum să o închei? Ce să pun la mijlocul ei?" În această epocă a eufemismului şi a limbii de lemn, când se apreciează mai mult faptul că menajezi susceptibilitatea tuturor, decât dacă spui lucrurilor pe nume, strigătul fiicei lui Agamemnon are aceeaşi neştirbită acuitate. Şi nu este oare acesta rolul teatrului? Să acuze. Să denunţe. Să provoace. Să deranjeze.
Desigur, nu mondializarea atât de la modă, cu care ne sunt bombardate urechile fără încetare, nu universalitatea cu orice preţ sau globalizarea care ameninţă să reducă lumea noastră la dimensiunea unui sat în care totul e asemănător, nu acestea vor întări rolul teatrului în societatea noastră din ce în ce mai aseptizată şi aservită faţă de doi sau trei monştri culturali puternici, care tind să dirijeze totul de la înălţimea puterii lor.
Nu, salvarea, la acest început al mileniului trei, va veni mai curând de la aceste voci mici, care se ridică de pretutindeni pentru a denunţa nedreptatea şi, în acord cu înseşi temeliile teatrului, a detecta esenţa fiinţei umane, a o distila, a o transpune pentru a o împărtăşi lumii întregi. Aceste voci mici vin din Scoţia, Irlanda, Africa de Sud, Quebec, din Norvegia şi din Noua Zeelandă, ele îşi fac auzite pretutindeni strigătul de indignare, au uneori un parfum local şi o coloratură precisă. N-au nimic global, e adevărat, dar cel puţin au autenticitate şi vorbesc întregii lumi, pentru că ele se adresează cuiva anume, unui anumit public, care poate vibra recunoscându-şi emoţiile şi necazurile, poate să se plângă pe sine şi să râdă de sine însuşi. Şi dacă, din pornire, portretul schiţat seamănă, lumea întreagă se va recunoaşte.
Pentru că universalitatea unui text de teatru nu constă în locul unde acest text a fost scris, ci în umanitatea care se degajă din el, în acuitatea afirmaţiilor sale, în frumuseţea structurii sale. Nu eşti mai universal dacă scrii la Paris sau la New York decât la Chicoutimi sau la Port-au-Prince. Autorii sunt mai unversali atunci când, vorbind despre ceea ce cunosc bine unui public care acceptă să se vadă şi să se privească autocritic, ajung prin miracolul teatrului, da, prin credinţa cu care scriu, prin sinceritatea pe care o investesc, să descrie, să cânte sufletul omenesc, să-i pătrundă toate tainele, să-i dezvăluie întreaga bogăţie. Cehov nu e universal pentru că e rus, ci pentru că are geniul de a descrie sufletul rus, în care toate fiinţele umane se pot regăsi. Aşa se întâmplă cu toate geniile şi chiar cu simplii autori de teatru buni: fiecare replică scrisă de un autor undeva, în lume este prin definiţie universală, dacă exprimă strigătul fundamental al Electrei: "Cum să-mi încep acuzarea? Cum să o închei? Ce să pun la mijlocul ei?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu