De ce minte copilul ?
Adesea copilul este adus la medic pentru ca minte. Din acest punct de vedere exista otoleranta diferita de la parinte la parinte. In timp ce unii parinti sunt socati de minciunile ocazionale ale copiilor lor, altii, dimpotriva, sunt foarte ingaduitori.
Este bine sa stim ca nu putem vorbi de minciuna la copil inainatea varstei de 6-7 ani, varsta de la care copilul are notiunea clara de adevar si de fals, de imaginar si de real. De asemenea, tot de la aceasta varsta copilul realizeaza, mai mult sau mai putin, scopul utilitar a ceea ce afirma contrar cu realitatea, in dorinta sa de a induce in eroare. Pana atunci vorbim de pseudominciuna. Astfel, la varsta de 4 ani se dezvolta la copil simtul adevarului, dar el povesteste fapte neverosimile, plecand de la elemente reale, fara a face insa distinctie neta intre fapt si fictiune. Abia de la 5 ani copilul incepe sa distinga realul de imaginar. La 7 ani ele devine ingrijorat, se rusineaza si are remuscari nu atat pentru vinovatia minciunii, ci mai degraba pentru teama de a fi descoperit.
Se ridica o intrebare fireasca: pentru ce si cum minte copilul? Motivele minciunii si semnificatiile ei sunt numeroase. Minciuna copilului apare, in buna masura, ca rezultat al unei anumite influente familiale si sociale. Astfel, foarte de timpuriu copilul realizeaza ca adultilor, si deci si parintilor sai, li se permite sa deformeze adevarul din politete, din interes, din rea vointa etc. Copilul isi da repede seama ca vorbele, gandurile si actiunile adultului sunt departe de a coincide si ca, de multe ori, minciuna este admisa conventional.
In relatiile parinte-copil trebuie sa existe o reciprocitate si in privinta comunicarii adevarului, caci minciuna adultului conduce inevitabil la minciuna copilului. Nu exista doua feluri de adevar: unul obligatoriu pentru copil si altul relativ pentru adult.
Fara indoiala ca, in cadrul comunicarii parinte-copil, exista un grad de libertate, care nu admite obligativitatea de a marturisi absolut totul. Aceasta se explica, in special, la varsta adolescentei. In cazul in care parintii se dovedesc a fi excesiv de indiscreti, se ajunge in mod nedorit la o disimulare, la o alterare a adevarului. Anumite minciuni nu sunt altceva decat simple jocuri, prin deformarea realitatii copilului amuzandu-se. Dar aceasta tendinta, manifestata prin joc, se poate transforma in obisnuinta de a minti. Intocmai ca si jocul, minciuna reprezinta un fapt de imaginatie.
O alta atitudine care conduce copilul la minciuna este si acela de a-l banui si invinovati sistematic de minciuna. “Nu are rost sa spun adevarul, deoarece tot nu voi fi crezut” – va spune copilul. De altfel, trebuie evitate relatiile de tip acuzare-aparare permanenta, practicate de unele familii. Daca copilul va fi mereu acuzat si condamnat, el se va refugia automat in minciuna.
Nu trebuie neglijat nici faptul ca minciuna poate fi invatata atat in raporturile sociale, cat si, in special, in cele familiale. In plus, ea este legata si de structura si caracterul copilului. In acest sens, se poate vorbi de o adevarata tendinta spre minciuna.
In general, copilul minte cu un scop bine determinat. Cel mai adesea, el recurge la minciuna pentru a evita pedeapsa. Astfel, copilul scolar va minti in scopul de a convinge asupra unor rezultate bune, atunci cand notele obtinute sunt slabe. La pubertate insa, minciuna este legata adesea de satisfacerea unor nevoi erotice nepermise.
Exista si cazuri in care copilul minte pentru a nu fi pedepsit de un prieten sau, dimpotriva, pentru a pedepsi pe altul din invidie, ura si razbunare.
Nu trebuie omisa nici minciuna spusa dintr-un sentiment de solidaritate cu grupul de prieteni. De asemenea, ea mai poate fi expresia unei dorinte neexeprimate, nerealizate si contrariate de diverse opozitii, ca o compensare. Astfel, un copil normal, dar neadaptat unui moment de viata, fuge de o situatie de care ii este teama pentru a se refugia intr-o lume pe care o creeaza dupa dorinta sa si in care isi satisface trebuintele neimplinite.
Copilul timid minte, pentru ca sa para ceea ce ar vrea sa fie, dar exista si copii care mint, pentru a-si ascunde ignoranta sau pentru a obtine ceea ce n-ar avea daca adevarul ar fi cunoscut.
Dar aceste exemple nu epuizeaza complet motivatiile minciunii la copil. Din multitudinea de fapte si plasmuiri imaginare rezulta insa un fapt comun, si anume dorinta copilului de a-si satisface nevoile contrariate de ambianta. In consecinta, decurge de aici o sarcina importanta pentru educatori, si anume aceea de a descoperi motivele minciunii si de a elimina factorii care au determinat-o, fara a ne situa permanent pe o pozitie de acuzare si condamnare.
Trebuie sa admitem ca minciuna pana la un anumit punct serveste copilului sa se impuna fata de cei mai puternici decat el, constituind o manifestare obisnuita de autoafirmare. Insa atunci cand minciuna se repeta prea mult, fara un sens sau un scop in sine, sau atunci cand ia un caracter fantezist persistent la o varsta la care copilul face deja distinctia intre real si imaginar, minciuna devine patologica. Acest fapt trebuie sa ne determine sa ne gandim la o tulburare psihica, in care caz vom apela la sfatul competent al medicului psihiatru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu