Cei dintâi ani Mihail Sadoveanu i-a petrecut la Pașcani având o libertate aproape neîngrădită. Când avea doi ani, familia s-a mutat în casele unui anume Ionia, cele mai mari din tot târgul. În această primă perioadă a vieții după cum mărturisește scriitorul: ”învățătura mea urma altă lege. Toate minunile nouă ale vieții care se înfățișau ochilor se înscriau în mine ca niște hieroglife durabile. De asemenea auzul meu înregistra acordurile delicate ori grave ale naturii, asociindu-le imaginilor. Ceteam deci viața din juru-mi ca un primitiv”. Mai curând un sat răsărit decât un târg, Pașcanii nu cunoșteau o graniță strictă între artificial și natură. Câmpia, dealurile și apa Siretului erau elemente firești care copleșeau firavele începuturi urbanistice. Pentru Sadoveanu, ținutul Pașcaniului, de factură cu adevărat romantică, va fi sursă de inspirație pentru locurile și faptele din operele sale. Cei mai mulți locuitori ai localității erau asemenea personajelor scrierile sale: târgoveți de când se știu sau țărani care se stabiliseră destul de recent aici în căutarea unui trai mai bun lucrând la atelierele căilor ferate sau la numeroasele prăvălii care produceau bunuri pentru gospodării. Ici, colo, Mihail remarca uneori un funcționar adormit și posac. Acești oameni pașnici nu aveau extravaganță în viața lor.
Așa cum își amintește prozatorul, pentru ei senzațiile tari erau reprezentate de prinderea unui lup care amenința zona sau sosirea la iarmaroace a vreunei trupe de comedianți. O dată se aventurează lângă șopronul unor saltimbanci(circari), îi urmărește atent, pentru ca după ce este descoperit, cu docilitatea vârstei, să accepte să fie dus acasă trâziu în noapte de un bătrân actor. Lesne de imaginat îngrijorarea părinților. Cutreieratul târgului nu e fără folos. Ajunge până la barieră și se minunează de un anume moș Nechita, care se sorea(încălzea la soare) cu luleaua în gură, precum „Sîntilie” în ”Nicoară Potcoavă”. Cu alți copii se plimbă, cu plăcere și curiozitate printre casapi(măcelari), pitari, crâșmari, zarzavagii, la fel viitoare personaje. Merge la urat cu prietenii, ascultă sfaturile Porfirei Uraschi, peste ani devenită Lisaveta, eroina unui roman neterminat.
Familia Sadoveanu se mută într-o altă gospodărie, în vatra Pașcanilor. Până în Vatră trebuiau să treacă două uliți: a Ovreilor și Ulița Mare, cu firme năstrușnice: ”La tigrul sălbatic”, ”La două cizmi roșii”, ”Golzol cordonier”, spre amuzamentul lui Mihail. La anii legiuiți, Mihail Ursachi, așa cum este notat în foaia matricolă, este înscris la școală în clasa lui Mihai Busuioc, viitorul ”domnu Trandafir”. Școală este mult spus, deoarece exista o singură odaie în care învățau simultan clasele I-IV. Pentru a suplini atmosfera austeră de acasă impusă de tată, pentru a uita de faptul că nu avea jucării, Mihail se refugiază în lectură. În 1899, un coleg i-a împrumutat un calendar (almanah) cu povești despre Tunsu Haiducul. ”Calendarul acesta al domnului Popescu(autorul) a fost cea dintâi cetire a mea. Îndată după ce l-am cetit a fost firesc să caut un cuțit, să mă dau într-un dos și să tai cu luare aminte toți bumbii de la haine, după care faptă, strecurându-mă lângă tovarășul meu, începui să-l ademnesc, arătându-i prețul (bumbii), în palmă și cerându-i pentru a doua zi pe Tunsu… A doua zi mi l-a adus acasă. Era sărbătoare, era cald și bine și m-am suit cu calendarul într-un pod cu fân, m-am tolănit în miresmele florilor uscate, într-un val de soare care care năvălea prin portița deschisă și am început iar a urmări peripeții fioroase. Am auzit la amizază strigări. Poate mă chemau pe mine la masă, dar eu aveam alte griji și nici nu-mi era foame. Eram mulțumit că Tunsu omoară pe ciocoi și pe urmă mănâncă berbeci fripți întregi pe jăratic”.
La școală, prin intermediul lecturilor obligatorii, cunoaște operele lui Grigore Alexeandrescu și Vasile Alecsandri, fără a fi impresionat însă. Creangă și Eminescu devin însă lecturi preferate. La Pașcani a buchisit cu drag pe Abecedarul lui Creangă ”Acul și Barosul”, ”Ursul păcălit de vulpe” și a ascultat ”Capra cu trei iezi” citită de învățător. Lecturile humuleșteanului îi devin atât de dragi încât atunci când citește broșura lui Eduard Gruber, ”Stil și gândire”, o rupe deoarece Odobescu era așezat desupra lui Creangă. Vacanțele și le petrece la Verșeni, la bunicii mamei. Pe bunicul Gheorghe Ursachi și-l amintește ca ”un bătrân cu tesla în mână”, care lucra roți de lemn sub un șopron unde se adăpostea și nepotul bine acoperit cu ”o tohoarcă mițioasă de berbece”. Bunica Anghelina era cea care îl trimitea mereu la joacă pentru a scoate cu lumina soarelui toate relele trupești adunate în târg.
Tot la Verșeni învață să vâneze cu pușca și cutreieră cu alți băieți dealurile în căutare de iepuri. Rar i se întâmpla lui Sadoveanu să nu-și privească atent tovarășii de vânătoare, să nu-i cântărească și să nu le pună pe seamă câte o istorie. Copilăria s-a terminat în 1894 când mama moare. Prin 1950, o vizită în satul bunicilor și al copilăriei îl pune în fața dezastrelor pe care timpul le-a provocat. Pomul umbros de odinioară care dădea pere mai bune decât ale vecinilor era uscat, iar locuința dârzului rotar era doar o colibă. Nici rudele -cele mai vechi- nu-l mai recunosc, nici Sadoveanu -cel de acum- nu mai vrea să recunoască cele ce au fost odinioară. Reacția este oarecum firescă: ”Ne-ntoarcem! a spus capul expediției, cu sprânceana mai ridicată ca oricând”…
Sursa : aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu