. Minunea Naşterii Domnului

În seara de Crăciun, un tânăr 1-a întrebat pe tatăl său:

- Tală, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără stricăciune, fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului a rămas neatins de păcat, în mod miraculos, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.

- Băiete - i-a răspuns tatăl - pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

"Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă."

(părintele Kailistos Ware)

Poveşti amuzante cu şi despre căţei

Dacă şi tu te numeri printre cei cărora le plac câinii, atunci poveştile următoare te vor amuza cu certitudine.

Câinele însoţitor pentru nevăzători

În timp ce îşi plimba câinele Chihuahua, un băiat observă cum un altul intră într-un magazine de dulciuri împreună cu câinele lui, un Labrador mare şi frumos. Din interior se aude imediat şi vocea vânzătorului care îi spune acestuia că nu are voie să intre cu câinele în magazin.

Stăpânul Labradorului îi spune că acela este de fapt un câine însoţitor pentru nevăzători.

Vânzătorul i-a cerut atunci scuze şi i-a oferit o mică trataţie din partea lui pentru gafa pe care tocmai o făcuse.

Băiatul de afară a observat întreaga scenă şi s-a gândit că şi el poate face la fel. Aşa că a intrat în magazine, împreună cu Chihuahua, iar vânzătorul îi spune şi lui că nu are voie să intre cu patrupedul în magazin.

Băiatul i-a dat imediat replica: este câinele însoţitor pentru nevăzători.

Suspicios, vânzătorul îi spune: Nu cred aşa ceva. Câinii Chihuahua nu sunt folosiți drept câini insoțitori.

Băiatul a tăcut câteva secunde după care spune: Poftim? Mi-au dat un Chihuahua?

Străinul şi câinele

Pe o bancă în parc stătea un domn, iar lângă el era un câine . Un străin a trecut pe acolo şi îl întreabă: Câine dumneavoastră mușcă?

Nu, răspunde domnul. Aşa că străinul s-a aplecat spre câine să îl mângâie, şi câinele l-a muşcat.

Parcă ai spus că nu mușcă?, a spus acesta nervos. Celălalt îi răspunde cald.

Păi acela nu este câinele meu!

Școala de corecţie pentru căţei

Într-o pauză la şcoală de corecţie pentru câini, un câine îi spune altuia.

Ce detest cel mai mult la această şcoală de corecţie este că toate lucrurile pe care le învăţăm aici nu o să le folosim niciodată în viaţa reală.

Sursa ; aici

Fricosul

 de Emil Garleanu

Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă.

Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten…”
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.”
Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.”
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„…Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„…O să răsară.”

Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului.
Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi… Să nu-şi mai vază umbra!

Marinimie

 de Emil Garleanu

În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.

Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.

Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul.

Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ, mai departe.

Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză, şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
-Oaac!

Puiul de căprioară

Pădurea deasă şi umbroasă adăpostea în interiorul ei o familie de căprioare. Cât era ziua de lungă se plimbau prin desişul umbros şi căutau frunze proaspete pentru a se hrăni. Deşi avea deja câteva luni, Lena, puiul de căprioară, îşi petrecea tot timpul cu tatăl şi cu mama sa, nu se dezlipea de ei nici în ruptul capului. Nu o dată şi-au propus părinţii să o lase pe Lena pentru câteva ore să se descurce singură, însă nu au reuşit să-şi ducă la bun sfârşit planul, pentru că deşi îi promiteau că se întorc şi nu o părăsesc, ea nu îi credea şi îi era foarte teamă.

– Este timpul să o învăţăm să stea şi cu altcineva, nu doar cu noi, îi spuse căprioarei tata cerb.

– Aşa este, e suficient de mare deja, are nevoie să cunoască şi alte animale şi să înveţe să descopere singură pădurea, iar asta nu va reuşi s-o facă stând toată ziua cu noi, răspunse căprioara.

– Mâine dimineaţă vom pleca înainte ca ea să se trezească şi ne vom întoarce abia spre seară. Îl vom ruga pe vultur să zboare toată ziua deasupra acestei zone ca să ne poată spune dacă Lena se îndepărtează de locul în care am lăsat-o, adăugă tatăl.

Aşa au făcut. Au respectat planul şi au plecat tiptil ca să nu-şi trezească puiul. Soarele îşi trimitea razele puternice ca co suliţă printre crengile dese ale copacilor. O rază îi mângâia botul şi urechile puiului de căprioară. Deschise ochii, se întinse şi îşi roti privirea căutându-şi părinţii. Când şi-a dat seama că nu-i vede s-a ridicat şi a început să alerge în stânga şi în dreapta fără să se oprească din plâns. În sufletul ei simţea o durere sfâşietoare. Se temea că nu-i va mai vedea niciodată, deşi îşi amintea de vorbele lor atunci când îi promiteau că se vor întoarce. Sătulă de atâta plâns s-a ridicat şi a mers să vadă ce se întâmplă în jurul său. A ridicat privirea spre cer şi a zărit un roi de albine care se întorceau la stup cu polen pentru miere. Spera că ele, de acolo de sus, i-au văzut părinţii şi pot să-i spună unde sunt.

– Bună ziua, albinelor, sunt tare singură, nu ştiu unde sunt părinţii mei. În zborul vostru nu i-aţi văzut? întrebă Lena.

– Bâzzz! Noi am fost prea ocupate cu adunatul polenului şi nu am fost atente la cei cu care ne-am întâlnit. Ne pare rău, spuse una dintre albine.

Tot căutând, s-a întâlnit cu un iepuraş drăguţ care făcea tumbe prin iarba verde şi înaltă.

– Bună ziua, iepuraşule. Eu sunt Lena şi vreau să te întreb, pot să stau cu tine? întrebă puiul de căprioară.

– Bună, eu sunt Pinchi. Mie îmi place să mă joc prin iarbă, dacă vrei poţi să vii şi tu, răspunse iepuraşul.

Lena stătu o clipă pe gânduri, spera că iepuraşul îi va spune ceva despre părinţii ei, dar invitaţia lui era tentantă, suna bine să te joci prin iarbă. Imediat se îndreptă spre iepuraş şi s-au jucat în voie prin iarba răcoroasă şi proaspătă o bună bucată de timp. Când s-au plictisit au hotărât împreună să pornească în căutarea unui loc în care să se odihnească. În acest fel ziua a trecut atât de repede încât Lena n-a mai avut timp să se gândească la ideea că părinţii au părăsit-o. Spre seară au auzit în spatele lor un foşnet. Iepuraşul s-a speriat şi s-a ascuns după un cpoac, în timp ce Lena privea curioasă. Din frunziş i-a văzut ieşind pe părinţii săi. A sărit direct spre ei, dar n-a uitat să-şi anunţe prietenul că este în siguranţă, poate să iasă.

– Mamă, tată, cât mă bucur că vă văd. Mi-a fost teamă că mă părăsiţi, dar v-aţi ţinut de cuvânt şi v-aţi întors. Vreau să vă prezint pe cineva. El este Pinchi, prietenul meu. Haideţi să vă povestesc cum ne-am distrat astăzi.

Lena era atât de încântată de ceea ce a făcut în ziua respectivă alături de primul ei prieten, încât nu se mai oprea din povestit. Abia aştepta să vină ziua de mâine să poată experimenta alte jocuri sau colţuri ascunse de pădure. De acum, pentru Lena nu mai era o problemă să rămână peste zi fără părinţi, avea un prieten, iar cu timpul şi-a făcut mult mai mulţi, cu care se distra zilnic.

Sursa : aici

Povestea fetiței care se înfuria din orice motiv

Maria este o fetiţă care are o mare problemă: se enervează din orice. Pe Maria o deranja orice şi de fiecare dată avea o atitudine negativă faţă de tot ce o înconjura. Într-o zi a simţit că această stare o copleşeşte aşa că i-a cerut ajutorul tatălui său.

Maria i-a explicat tatălui său că atunci când reuşeşte să rezolve o problemă, imediat apare alta care are nevoie de rezolvare. Tatăl său a consolat-o pe micuţă şi a condus-o în bucătărie.

Tatăl i-a spus atunci fetiţei să ia un cartof, un ou şi două linguriţe cu frunze de ceai. Maria a fost surprinsă şi l-a întrebat pe tatăl său dacă vrea cumva ca ea să gătească.

Tatăl a negat şi a luat trei vase în care a turnat apă, apoi fiecare vas a fost pus pe aragaz. Atunci când apă a început să fiarbă, tatăl a pus cartoful într-un vas, oul în cel de-al doilea vas şi frunzele de ceai în al treilea vas.

Maria incepuse să se enerveze din nou şi l-a întrebat pe tatăl său de ce s-a apucat să facă aceste lucruri prosteşti. Tatăl i-a răspuns cu calm să aibă răbdare câteva minute.

Fetiţa a reuşit să îşi stăpânească furia 15 minute.

Atunci tatăl a scos cartoful din vas şi l-a pus pe o farfurie. A procedat la fel şi cu oul, apoi a strecurat şi apa în care au fiert frunzele de ceai.

Tatăl a pus farfuria cu cartof, cea cu ou şi cana de ceai în faţa Mariei şi a întrebat-o pe micuţă ce observă:

“Un cartof, un ou şi o cană de ceai”, a spus Maria.

“Greşit. Uită-te cu atenţie”, i-a spus tatăl.

Răspunsul Mariei a fost acelaşi.

“Acum, atinge-le şi spune-mi”. Cartoful este fiert şi acum era moale, oul era tare şi ceaiul avea o aromă extraordinară.

Maria nu putea găsi răspunsul corect, aşa că tatăl i-a spus:

“Cartoful era tare înainte să fie fiert, acum este moale. Oul era atât de moale înainte să fie pus la fiert, acum este tare. Gustă ceaiul, este delicios.”

“Și ce înseamnă toate acestea, nu înteleg”, a spus fetița.

“Fiecare lucru se comportă diferit când este pus în apa!”, i-a spus tatăl.

Fiecare a fost pus în aceeaşi situaţie, a trebuie să facă faţă aceleaşi dificultăţi, dar a reacţionat diferit. Cartoful, când a fost puns în apă fiartă, a devenit moale, oul, din contră, a devenit tare. Şi frunzele de ceai sunt unice. Au reuşit să schimbe apa, oferindu-i aroma lor specială, dând naştere unui lucru nou.

Atunci Maria a înţeles că fiecare dintre noi putem face ceva nou şi unic chiar şi atunci când trebuie să facem faţă unor dificultăţi. Și fiecare dintre noi reacționăm diferit chiar dacă suntem puși în aceeași situație.

Sursa: aici

Când Păcală era mic (snoavă populară)

Când era Păcală mic și atunci era dat naibii. La 13 ani, rămânând orfan de părinți, fu dat în îngrijirea unei mătușe, care avea un cusur: vorbea numai în proverbe.
Cum se sucea, cum se învârtea bietul Păcală, mătușa hop! Cu proverbul…
–    Stai că-ți arăt eu proverbe mătușică dragă, să mă pomenești!
Într-o zi mătușa îl dojenea pe Păcală:
–    Ascultă, Puiule, niciodată să nu faci un lucru zadarnic, căci găina care cântă seara, dimineața
n-are ouă. Ai înțeles?
–    Înțeles, sărut-mâna…
A doua zi, Păcăluță ronțăia cu plăcere niște susan de la turc.
–    Ascultă, împielițatule, îl întreabă mătușa: când a cântat moțata aseară și a ouat, tu i-ai luat oul și
l-ai dat pe acadele.
–    Moțata n-a ouat aseară!
–    Ba da, a ouat, se înfurie mătușa… Crezi că n-am auzit-o eu cântând?
–    Daa? zâmbi obraznic Păcăluță. A cântat moțata aseară și a avut ouă? Hm! Apoi nu mi-ai spus
tot alde matale că găina care cântă seara dimineața n-are ouă? Iaca, moțata n-a avut. Ce, era să i le fac eu ouăle? Atât mai lipsea…
Mătușa se cruci și grăi:
–    Tu ai furat oul moțatei, tartore. Dar cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Ai priceput?
–    Priceput, sărut mâna…
A doua zi mătușa se pomeni cu Păcăluță pe poartă trăgând un bou de funie.
–    Dar asta ce mai este, gheavole?
–    Ce să fie? N-ai spus matale că cine fură azi un ou, mâine va fura un bou? Poftim boul și dă-mi
pace. Mătușa înghiți în sec și clătinând din cap, grăi cu milă:
–    Vai, vai, nepoțele! Cu poznele tale, o s-ajungi o haimana. Faci azi una, mâine alta, până când
vei da de Aghiuță căci, dragul meu, ulciorul nu merge de multe ori la apă! Priceput-ai?
–    Mda…
–    Așa! Acum du-te și adu-mi un ulcior cu apă de la puț. Păcăluță aduse.
–    Bun! Mai adu unul. Îl aduse și p-ăsta, dar cam bolborosind.
–    Haide, încă unul…
Păcăluță luă ulciorul și, foarte liniștit, îl făcu țăndări.
–    Ce făcuși, talpa iadului?
–    Ce să fac? N-ai spus matale că ulciorul nu merge de multe ori la apă? De, dacă așa-i proverbul,
eu sunt de vină?…
–    Hai, piei din ochii mei, se oțărî mătușa, supărată lucru mare… Ce mai stai? spală putina mai
repede, că de nu…

Păcăluță plecă oftând de-a dreptul în cămară unde mătușe-sa îl găsi spălând de zor o putină veche.
–    Dar aici, ce mai faci, împielițatule?
–    Ce să fac? Iacă, îți spăl putina, ca să nu-mi aud vorbe mai pe urmă.
–    Uf, Doamne, Doamne…
Și câte pozne d-astea n-a mai făcut Păcăluță până-i dădură tulei în barbă, ca apoi să le facă tot mai boacăne…

Legenda dascălului

Când Dumnezeu a creat profesorul, a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat:

-Cum ar trebui să fie un profesor?

Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri:

-Să iubească copiii!

-Să rămână mereu student, învăţând continuu pentru a transmite elevilor lui cunoştinţe actuale şi de valoare!

-O fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, înţelegătoare, modestă, creativă şi corectă!

-Să aibă cele trei perechi de ochi pe care profesorul trebuie să le aibă: cu o pereche să vadă în timp ce scrie la tablă sau citeşte, cu alta, să vadă ce nu ar trebui iar cu ultima, să se poată uita la elev când acesta este obraznic şi trebuie să-i spună ,,Te iert, altă dată să nu se mai întâmple!’’

-Să poată preda lecţia când copilul îi este bolnav acasă sau el însuşi suferă de vreo boală !

-O fiinţă care, deşi uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic şi talent o clasă de elevi, uneori mai înalţi sau mai puternici decât el!

Când a auzit aceste răspunsuri, Dumnezeu le-a spus îngerilor :

-Acestei fiinţe, care primeşte atât de puţin şi dă, sau i se cere, atât de mult, mai trebuie să-i adăugăm ceva:

-Ce? au întrebat toţi îngerii în cor.

Dumnezeu le-a răspuns:

-Lumină, multă lumină, pentru ca profesorul să nu se stingă luminând!

Fereastra magică

Un băieţel se îmbolnăvise foarte tare. Micuţul era nevoit să îşi petreacă toată ziua în pat, fără să se mişte. Pentru că nici alţi copii nu aveau voie de vină să îl viziteze, el suferea şi mai tare şi cu fiecare zi cu care trecea era tot mai supărat şi trist.

Băieţelul nu avea cum să facă altceva decât să privească toată ziua pe fereastră. Timpul trecea, iar micuţul era tot mai posomorât. Într-o zi, însă, el a văzut la fereastra sa o umbră ciudată. Când s-a uitat afară nu i-a venit să creadă: era un pinguin care mânca un hot-dog. Acesta i-a zis “salut” băieţelului şi a plecat.

Micuţul a rămas surprins. În timp ce încerca să îşi dea seama ce s-a întâmplat, o maimuță veselă a apărut dansând în faţa ferestrei, în timp ce se chinuia să umfle un balon. Şi după această apariţie, băiatul se întreba cum e posibil aşa ceva, iar după ceva timp, tot mai multe personaje amuzante au apărut la fereastră făcându-l să râdă cu poftă.

Nimeni n-ar fi avut cum să se oprească din râs, dacă prin faţă ochilor ar fi văzut cum se perindă, un căţel cu ochelari de soare sau un elefant care sare de pe o trambulină şi se rostogoleşte în toate direcţiile. Băieţelul nu a povestit nimănui ce se petrecea la fereastra lui, însă în scurt timp s-a făcut bine şi inima lui era plină de bucurie din nou. Băieţelul s-a însănătoşit şi s-a reîntors la şcoală.

Ajuns la şcoală, băiatul a început să le povestească prietenilor săi ce s-a petrecut la fereastra sa. În timp ce povestea, băieţelul a văzut ceva ieşind din geanta unui coleg. Acesta a insistat să afle ce e şi în cele din urmă a aflat că era vorba de un costum, unul dintre cele în care s-au deghizat prietenii lui pentru a-l înveseli.

Din acea zi, băieţelul şi-a promis că aşa cum au făcut prietenii lui pentru el, aşa va avea şi el grijă ca nimeni să nu se simtă vreodată singur şi trist.

Sursa : aici

Trei tipuri de oameni - O poveste plină de învățăminte

Profesorul îi arată elevului trei jucării şi îi cere să descopere diferenţele dintre ele. Toate cele trei jucării păreau identice ca formă, material şi mărime.

După ce le-a analizat mai bine, elevul a început să găsească găuri în jucării. Prima avea găuri în ambele urechi, a două avea găuri în urechi şi în gură şi a treia avea o singură gaură în ureche.

Apoi, elevul a început să repare jucăriile. A pus un ac în urechea primei jucării, dar acul a ieşit prin cealaltă ureche. Când a pus un ac şi în urechea celeilalte jucării, acesta a ieşit prin gură. Când a băgat acul şi în a treia jucărie, acesta nu a mai ieşit.

Profesorul i-a explicat apoi ce reprezintă ceea ce a făcut:

Prima jucărie reprezintă oamenii care îţi lasă impresia că îţi ascultă problemele şi le pasă de tine. Dar doar se prefac! După ce ascultă, la fel ca şi acul de mai devreme, tot ce i-ai spus iese prin urechea cealaltă. Aşadar, ai grijă cui îi împărtăşeşti astfel de lucruri şi nu te înconjura de oameni cărora nu le pasă de tine.

A doua jucărie reprezintă omenii care te ascultă şi îţi dau impresia că le pasă. Dar, la fel ca şi în cazul jucăriei, acul iese pe gură. O astfel de persoană va da fuga să spună şi altora secretele pe care i le-ai împărtăşit.

Cât priveşte a treia jucărie…acul nu a mai ieşit afară. Caută să găseşti şi astfel de oameni, cei cărora poţi să le spui cu încredere ce ai pe suflet pentru că ei nu vor duce mai departe secretele tale. Aceştia sunt oamenii cărora le pasă şi pe care te poţi baza.

Sursa : aici

Păcală

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Sobieschi şi plăieşii

Odată, un rege polon cu numele Sobieschi, se întorcea în fruntea unei oştiri, prin Moldova, spre ţara lui. Sobieschi era amărât căci fusese bătut de turci. Drumul lui ducea pe lângă Cetatea Neamţului. 

Când o zări, Sobieschi zise:

– Aceasta trebuie să fie vreun cuib al tâlharilor moldoveni ! Să mergem să-l luăm, ca să nu ne întoarcem fără nici o ispravă.

Un ofiţer de alături îi răspunse:

– Eu aş zice, mărirea-ta, să lăsăm cetatea în pace şi să ne vedem de drumul nostru înainte, căci n-avem tunuri de cetate.

– Te îngrijeşti că n-avem tunuri ? îi răspunse mirat Sobieschi. O vom lua cu mâinile…

Şi dete poruncă să aducă oastea înspre cetate.

În cetate nu erau decât optsprezece păzitori, tot unul şi unul, oameni voinici de munte, adică plăieşi. Aceştia, văzând că o oştire vine să intre în cetate, închid porţile şi se gătesc de apărare. Lupta începe. Tunurile polonezilor trag necontenit dar nici plăieşii nu se lasă mai pre jos ci răspund cu gloanţe. Fiecare împuşcătură a lor doboară câte un duşman şi, mai ales din ofiţeri, în care ochiau mai mult.

Cinci zile ţinu lupta. Mulţime de poloni picară morţi. Sobieschi credea că se bate cu o armată numeroasă.

Dintre plăieşi picară numai zece oameni. Ei însă isprăviseră merindele şi gloanţele. Bieţii oameni fură siliţi să închine cetatea, cu tocmeală însă, ca Sobieschi să-i lase liberi, să meargă oriunde or voi.

Când porţile cetăţii fură deschise, Sobieschi veni să vază armata cea numeroasă cu care s-a luptat atâtea zile. În loc de oştire multă, el văzu numai opt plăieşi, dintre care patru duceau pe umerii lor pe alţi patru care erau răniţi.

– Unde sunt ceilalţi ? întrebă Sobieschi mirat.

– Optsprezece eram cu toţi, luminate rege ! răspunse un plăieş. Zece au murit în luptă iar ceilalţi opt suntem aici.

– Cum, voi aţi îndrăznit să vă împotriviţi mie şi să-mi omorâţi atâţia viteji ?! strigă Sobieschi turbat de mânie. Nici nu meritaţi să muriţi de sabie, ci de ştreang ! Spânzuraţi-i !

Pe loc, polonii înconjurară pe plăieşi, care, punând jos răniţii, îşi făcură semnul crucii şi priviră cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor.

Un ofiţer polon se apropie cu respect de Sobieschi care şedea mânios şi îi spuse că românii nu şi-au făcut decât datoria, şi-au apărat vitejeşte pământul lor şi că, în loc de ştreang, ei sunt vrednici de laudă.

Regele fu cuprins de milă. Îi iertă, zicându-le:

– Voinicilor, sunteţi liberi ! Mergeţi şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea să vă împotriviţi cinci zile regelui Poloniei!

Sursa : aici 

Codrii Bâcului – Legenda orașului Bacău

De aici se trage, pe cât se pare, după unii istorici numele oraşului Bacău, târg domnesc de vamă, pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400—1432). Căci bâc i se spunea zimbrului şi pline erau padurile de zimbri pe vremea aceea.

Aici au văzut lumina zilei marele poet Vasile Alecsandri şi George Bacovia.

Şi tot aici a crescut Ştefan, flăcăul cu părul ca focul, care numai la 17 ani avea să fie vestitul haiduc Bujor. Fecior în casă la un boier din Bacău, Bujor văzu şi îndură multe nedreptăţi.

Dar într-o zi, trimis de stăpân cu nişte treburi într-un sat, vede cum jupân Aftenie, sărdarul, cu 12 ar năuţi scoate la mezat casa unui ţăran care nu-şi putuse plăti birul.

— Îngăduie-mă până-n primăvară jupân Aftenie să pot ieşi la lucru, că n-am unde-mi duce femeia lăuză şi copiii, acum în prag de iarnă.

— Aruncaţi-l afară ! porunceşte drept răspuns sărdarul arnăuţilor, începând el însuşi a răscoli cu vârful iataganului aşternutul în care zăcea femeia.

— Milă, boierule ! se rugă lăuza ridicându-se să-i apuce mâinile într-o încercare de îndurare.

Sărdarul trase iataganul printre palmele femeii sângerându-le, fără pic de milă.

Bujor nu mai răbdă. Se aruncă asupra sărdarului, îi smulse iataganul şi-l lovi cu tăişul crestându-i capul. Până să se dezmeticească arnăuţii, flăcăul se pustiise în codri.

Apoi, ca unul ce-a cunoscut viaţa în şerbie, Bujor, în jurul căruia mai vin cinci flăcăi, începe să aţină calea negustorilor, ajutându-i „să-şi găsească Bacăul”. Nu-i vămuia pentru el, ci pentru oropsiţi.

Legenda spune că sărdarul Aftenie, după ce s-a-nzdrăvenit, alergă la jupân Caloiros şi se sfătui cu acesta să pună mâna pe haiduc, să-i reteze capul în văzul lumii.

Trei sute de poteraşi au înconjurat drumurile care duceau la târg şi-au pândit codrii, dar Bujor nu se arăta. Ca fulgerul se repezea ba într-un loc, ba în altul, când nimeni nu se aştepta, izbind şi pustiind vistieriile. Câte potere a trimis stăpânirea să-l aducă viu ori mort, tot în zadar. Va fi fost atât de mare îndrăzneala lui, sau aşa cum spuneau cântecele populare „că şi munţii îl ascundeau, văile îl apărau, cetinile îl vegheau, iar vulturii îl vesteau”.

Astfel, cu toate că cetele poteraşilor şi arnăuţilor răscoliră codrii şi munţii, Bujor continuă să răzbune umilinţa asupriţilor, atacându-i pe jefuitori fără cruţare.

Pe rând, se năpustea asupra zbirilor, unde s-ar fi aflat ei, la Bacău ori la Braşov, şi mai departe.

Preţul pus pe capul lui se ridicase la zece pungi cu aur, fără cele cinci, pe care le făgăduiau negustorii. Ba Terinte, un cămătar căruia-i mersese vestea de avar, făgădui ca bacşiş pe fiică-sa, frumoasa Penelopa, celui care-l va da în piept pe haiduc.

Auzind Penelopa de făgăduiala tătâne-său, poate o leacă îndrăgostită de faima haiducului, fugi în munţi să-l caute.

Cât o fi mers, pe unde, dar într-un amurg, Neacşu, fratele de haiducie al lui Bujor, care se nimerise de strajă, o luă drept iscoadă şi-şi înştiinţă tovarăşii.

— Nu-ţi ajung averile adunate de tatăl dumitale jupâniţă, de te-ai încumentat să mă cauţi ? întrebă Bujor întunecat.

— Nu pungile care s-au pus pe capul dumitale, bădiţă, mi-au întins drumul, ci mânia: tată-meu m-a pus şi pe mine, la preţ, în mâna cine ştie cărui vânător de chiverniseală, dar eu l-am hoţit şi iată-mă. „Cu cheile să-i iei averile, cu jungherul zilele”, vorbi Penelopa, scoţând din sân cheile de la sipetele cămătarului şi un jungher de argint cu plasele încrustate în pietre roşii. Iar pe mine să mă faci căpităneasă.

— Apoi mulţam dumitale, frumoasă jupâniţă, i-a răspuns Bujor, dar n-am nevoie de chei, că sipetele mă cunosc şi se deschid numai la un semn. Iar jungherul păstrează-l dumneata. Eu zile de om n-am stins şi n-am să sting cât ar fi de bicisnic. Cât despre căpităneasă, să avem iertare, un bărbat în munţi se cuvine să nu se sprijine de tufe, nici la urcuş, nici la coborâş; tufele au rădăcini subţiri şi te poţi prăvăli uşor.

Ascultându-l, faţa Penelopei se făcuse ca para focului, apoi ca ceara. Îi adusese haiducului inima, şi el o nesocotea cu vorbe ocolite. Plecă fruntea mândră să nu i se vadă lacrimile de mânie.

Haiducii se sfătuiră între ei, iar pe-nserat, Bujor o urcă în şa, la spatele lui, şi-o duse între hotară, la Focşani, într-un bordei aplecat şi umbrit de stejari bătrâni, la tânăra Aniţa (Văduviţa) cum i se zicea. După ochii haiducului care se îmblânziseră, după sfiala şi grija Aniţei, Penelopa înţelese multe. Bujor îi spuse cine-i fata şi cum a ajuns aici, sfătuind-o pe Aniţa să n-o slăbească din ochi şi să caute să-i dea de suflet, că-l avea.

— Tare eşti slab la inimă, bădiţă Ştefane, oftă Aniţa.

Apoi îl rugă să se păzească de poteri c-au împânzit tot ţinutul, iar preţul pus pentru prinderea lui se îndoise.

Dar Bujor îi acoperi vorbele cu sărutări şi ceru vin.

Târziu, Penelopa îl auzi pregătindu-se de plecare, şi pe Aniţa rugându-l printre lacrimi să nu mai coboare un timp, că-i era inima grea de presimţiri.

Apoi fata îmbrăcă straie ţărăneşti, îşi legă părul în năframă ponosită şi se ascunse-n matca ei. Haiducul venea noaptea pe neaşteptate, cu copitele calului înfăşurate în cârpe, ca umbra, bea o ulcică de vin cu Aniţa, care-i şoptea plângând să se păzească.

Bujor însă era prea înverşunat şi poate şi prea tânăr. Glasurile celor jecmăniţi de stăpânire ajungeau întâi în inima lui, apoi în cuget. Nu putea uita palmele însângerate ale femeii lăuze, care ceruse îndurare sărdarului Aftenie.

Prin atacurile lui tot mai dese, încerca să-şi răcorească sufletul, să-i mângâie cât de cât pe îngenuncheaţii din mădularele cărora se trăgea şi el.

— Poteraşii au cai iuţi şi flinte noi, Bujorele !

— Calul meu e mai aprig şi mai credincios, Aniţă. Până şi el înţelege că slujesc o cauză dreaptă. Mă poartă cu drag şi-mi vorbeşte ca un frate.

— O fi năzdrăvan, bădiţă Ştefane ?

— Să nu te-ndoieşti de asta, Aniţă.

— Eşti copil la inimă, bădiţă. Toate fetele din sate sunt cu ochii pe tine.

— Spune repede de cine mă temi mai mult, de poteră ori de fete ?

— De poteră, Bujorule, că primejdioasă cale ţi-ai ales.

Bujor râdea şi îndemna calul la drum.

Pe faţa lui cu pielea ca floarea de cireş, barba roşie, asemenea părului, părea o flacără vie. Părea mândru în şa, şi mai mândru prin curajul său în faţa primejdiilor ce-l căutau. Cine să aline poporul obidit, dacă nu el cu tovarăşii săi de haiducie.

Se spune că năvălea chiuind asupra negustorilor, nu pe ascuns şi nici în tăcere. Chiuind cuteza să hărţuiască poteraşii prin hăţişuri ceasuri întregi. Codrii îl apărau ca pe-un fiu al lor; frunza-l mângâia, apa-l oglindea…

— Vin, vin, răbufnea în râs câte o codană aflată prin pădure la cules de ciuperci.

Bujor se prefăcea speriat, întorcea capul în toate părţile, pasă-mi-te să vadă unde se ascunde primejdia, apoi dintr-un salt smulgea ghiduş fata de pe pământ şi-o înălţa în şa. Le plăcea fetelor să se lase păcălite de Bujor. Era frumos la chip şi curat la fire ca un pui de cerb. Nu l-ar fi trădat nici fetele, nici flăcăii şi nici bătrânii, pentru tot aurul din vistierii.

Bujor le înzestra nunţile; numele lui îl rosteau copiii de cum învăţau rostul cuvintelor.

Toţi priveau cu îngrijorare la viaţa lui, toţi căutau să-l apere. Tăcere adâncă se lăsa asupra lor când vedeau poteraşii cercetând drumurile ascunse.

— N-aţi văzut lotrii trecând ?

— Lotrii nu stau în păduri.

Pironeau priviri nevinovate în ochii hăitaşilor legiuiţi. Dincolo de nevinovăţie, dospea ura.

Îi rosteau numele cu fală. Ei vesteau Aniţei potecile pe care porniseră poterile, drumurile pe care treceau arnăuţii cu birurile adunate de prin sate.

Chipul frumos al Aniţei începuse a se înnegura de grijă. Tropotele cailor celor care-l căutau pe Bujor răsunau pretutindeni, îi sfredeleau sufletul.

Ochii ei verzi, ca iarba crudă, răscoleau desişurile cu luminile lor, căutând să răzbată mai departe până în apropierea celui drag.

— Ascunde-te bine, bădiţă, o mie de călăreţi te caută.

Dar Bujor era prea departe s-o audă. Chiuind şi răbufnind în hohote de râs, se arunca asupra jecmănitorilor.

Înspăimântaţi, arendaşii făcură iar jalbe la stăpânire, care dădu noi porunci; isprăvnicia adăugă noi făgăduieli şi pedepse pentru prinderea lui Bujor.

Dar într-o seară, când coborî spre hotare, calul începu să sforăie şi să se frământe. Fără să-l poată urni, Bujor descălecă şi se strecură printre stejarii din jurul bordeiului. Dar ce văzu îl înfrigură. În locul muşcatei care trebuia să ardă la fereastră după înţelesul lui cu Aniţa, zări flacăra tremurătoare a unei lumânări şi nu mai judecă. Se repezi năuc la uşă, dar o ploaie de plumbi îl şi întâmpină.

Astfel, se spune, că ar fi fost rănit de moarte Bujor. Şi, mai istorisesc bătrânii, că văzând cele întâmplate stăpânului său, calul alergă să-l ajute. Va fi avut Bujor destulă putere să se ridice în şa, sau potrivit legendei calul a îngenuncheat şi l-a sprijinit, cine ştie…

Ca gândul şi ca vântul a trecut apoi murgul printre poteraşi înspre munţi. Plumbii sloboziţi din flinte sfârâiau trecând prin trupul lui, dar, până în vârful Ceahlăului, unde aşteptau tovarăşii de haiducie ai lui Bujor, nu s-a oprit. Plângând cu lacrimi omeneşti, calul s-a culcat în faţa lor, plecând dintre cei vii, odată cu stăpânul său.

Legenda mai spune că trupul tânărului haiduc n-ar fi avut linişte nici după moarte. Poteraşii l-ar fi legat pe spinarea unui cal orb şi l-ar fi purtat prin sate, arătându-l mulţimii ca pe o fiară vânată.

Se povesteşte că din sângele ce-a curs din trupul haiducului, începând de la bordeiul Aniţei, până sus, în Ceahlău, ar fi răsărit poieni de flori roşii, cum nu s-au mai văzut nicăieri.

Unii mai spun că atunci când Aniţa a fost slobozită de poterele care-şi împliniseră crunta lor datorie, împreună cu sărmanii, care-şi plângeau singura dreptate, îl îngropară cu multă pioşenie pe muntele drag. În spinarea lui s-ar fi găsit împlâtntat un jungher cu plăsele de argint, nituit cu pietre roşii. Să se fi lăcomit copila cămătarului la preţul nemaipomenit pus pe capul lui Bujor ? Ori dragostea neîmpărtăşită s-o fi adus aici… nu se ştie.

Sursa : aici