Se afișează postările cu eticheta alfabetul. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta alfabetul. Afișați toate postările

Povestea abecedarului pierdut

de Passionaria Stoicescu

Au fost odată nişte şcolari din clasa I dornici să facă o excursie la munte. În prima duminică însorită de vară, doamna învăţătoare i-a adunat pe toţi şi au pornit în drumeţie. Unul mai voinic căra în spate rucsacul plin de mâncare, iar ceilalţi sacoşe în care, alături de hainele de schimb, odihnea şi o carte cu poveşti şi poze. Numai Mihai se trezise cu abecedarul în sacoşa lui.
‒ Vreau să merg şi eu în excursie! şi, nici una nici două, cartea intrase în sacoşă spre mirarea băiatului.
Se jucară copiii, citiră poveşti noi, cântară, alergară într-o poiană însorită, împrejmuită de stânci, chemară ecoul să le răspundă, culeseră zmeură şi margarete şi într-un târziu se încolonară frumos şi plecară.
Erau nişte copii ordonaţi şi grijulii cu pădurea şi cu locul în care se jucaseră, aşa că n-au rupt crengi sau flori, mai mult decât le-ar fi trebuit pentru câteva coroniţe, şi n-au lăsat în urma lor nicio hârtie. Doar Mihai s-a zbenguit, a alergat şi de abecedar a uitat. I-a căzut sub o tufă de zmeură rubinie, fără ca nimeni să vadă sau să ştie.
Tocmai atunci trecu prin poiană Ariciul. Deschise primele pagini şi ce să vezi? În dreptul literei A, stătea pe foaia abecedarului un arici, care-l privea curios şi-şi zburlise ca peria, ţepii mici.
‒Aaa! Asta-i o carte pentru arici! Cine-o fi uitat-o aici?
O broscuţă verde ca smaraldul îl auzi şi veni în fugă să vadă cartea aricilor.
‒Bre, bre, bre, zise ea, baremi de-ar fi adevărat…Aici e un arici, dar mai departe, ce zici?
Mai departe, în dreptul literei B erau o broscuţă şi o barză, purtând pe cap câte o băsmăluţă.
‒Nu prea ne avem noi două, bine, dar cartea asta nu-I deloc pentru tine. E pentru berze şi broscuţe, purtând pe cap băsmăluţe! Aşa că nu mai striga atât!
Din desişul pădurii, Căprioara venea agale cu puiul ei.
‒Pot să văd şi eu cartea berzelor şi a broscuţelor, mămico? ceru voie politicos iedul, bătând cu sfială din genele lungi.
O adiere de vânt dădu mai departe foaia şi ce să vezi? Din carte, ca la fotograf, privea o căprioară, iar un cuc pe-o creangă conducea un taraf.
‒Vai, Broscuţo dragă, zise Căprioara, nu ţi-e ruşine să minţi? Dar asta e o carte pentru căprioare şi pentru vecinul meu Cuc, care-mi cântă cu plăcere, oriunde mă duc!
Dar n-apucă să se uite prea bine, că deodată simţiră un miros neplăcut. Trecea prin poiană vecinul Dihor, cam nemâncat şi abătut.
‒Ce-aţi prins aici? O pasăre cântătoare? se repezi el, în timp ce toţi îşi scoaseră batistele şi şi le puseră la botişoare.
‒O carte pentru căprioare, care nu cred că te interesează! zise Căprioara, uitându-se cu dispreţ în partea opusă, unde se simţea mai puţin duhoarea.
‒Să văd! sări Dihorul-neîncrezătorul şi cu lăbuţa dădu foaia.
‒Ce spui, surioară Căprioară? Dar mai departe te-ai uitat, în dreptul literei D, pictat? Uite şi-un dovlecel…Nu mă prea omor după el! Dar stai, mai e şi-un degetar pentru Dihoreasa-croitoreasa. Puteţi să vă puneţi batista la bot de zece ori, dar asta-i carte pentru dihori!
Atunci Ariciul, Broscuţa, Caprioara şi puiul ei începură să plângă. Dar nici că se sinchisea de asta Dihorul-urât-mirositorul. Şi în poiană, la un moment dat, se petrecu ceva ciudat; cineva întorcea înapoi plânsul lor depărtat.
‒Oac, am să plâng, pân-o să strâng din lacrimi un lac! scânci Broscuţa.
‒…un lac! se auzi încă o dată.
‒Şi eu am să plâng aici, pân-o veni tot neamul meu de arici!
‒…arici! se auzi şi pentru el.
‒Noi o să plângem până apune soarele, să vină toţi cerbii şi toate căprioarele!
‒… căprioarele! se auzi şi de data asta.
‒Puteţi să plângeţi şi-o săptămână…zise Dihorul.
‒… şi-o săptămână! se auzi în urma lui.
‒Dar cine ne tot îngână? se sperie Dihorul-bănuitorul şi începu să se uite de jur-împrejur.
‒Sunt eu, Ecoul, şi-am ascultat cearta voastră. Daţi foile cărţii mai departe şi veţi vedea că şi eu sunt trecut în carte. Sunt doar scris, figura mea nu-I desenată, căci nimeni nu m-a văzut vreodată… La litera E, lângă erete…
‒Ete-te-te, zise Ariciul ştergându-şi ochii.Eşti, probabil, un animal mai nou, că n-am auzit de…Ecou!
‒…ecou, ecou, ecou! răspunse Ecoul şi se stinse.
Tocmai atunci, sclipind în zare, venea cavalerul Fluture, bătând din aripioare.
‒Ce fel de floare e asta? întrebă el, minunându-se de foile viu colorate ale abecedarului, care rămăsese deschis la litera E.
‒În niciun caz nu e pentru fluturi! rânji Dihorul cu răutate şi plecă, văzându-şi de drum mai departe.
‒Uită-te, dacă doreşti, e o carte pentru broscuţe, arici, căprioare, dihori şi un animal mai nou, care ne-ngână pe toţi…nevăzutul Ecou!
‒Ah, ce frumos! zise Fluturele, bătând din aripi, ca din palme şi dând foaia curios.
‒Ce spuneţi voi? Ia priviţi, cine stă pe această floare aleasă?
‒Ce surpriză!se uită Căprioara făcând ochii mari. O Flutureasă!
‒Uitaţi-vă cu atenţie! Pe floare e şi-un bob de rouă…Aveţi grijă să nu se scuture şi să zboare domnişoara Fluture!
‒Carevasăzică, e o carte şi cu fluturi şi flori!se dumiri Ariciul.
‒Daţi-mi voie să mă laud puţin şi Gărgăriţei care vine în zbor!
Şi Fluturele o opri şi-o rugă să privească, să zăbovească la litera F, unde era deschis abecedarul acum.
‒Numai atât? se supără Gărgăriţa-Şapte puncte. Sunt sătulă de laudele flutureşti până-n gât. Nu se poate, dacă e o carte adevărată, să n-aibă şi-o gărgăriţă pictată.
Atunci Ariciul dădu iar foaia şi Gărgăriţa îşi văzu chipul în dreptul literei G. Şi mai văzu tot acolo, Graurul şi Ghionoaia.
‒Staţi puţin, uitaţi-l şi pe vărul Greiere! Se duce la Furnică, sărmanul, c-un bob de grâu şi-o roagă să i-l treiere. Vai, ce carte minunată aţi găsit! E cartea Gărgăriţelor şi-a Greierilor şi-a Graurilor şi a Ghionoaielor, negreşit!
‒Hu, hu, hu! râse dintr-o scorbură un Huhurez. Pot să văd şi eu cartea asta a gărgăriţelor, că prea te încrezi!Hm! I-adevărat, dar aş vrea să ştiu, mai departe, a cui este această carte?
Broscuţa, să dea paginase repezi şi, de uimire, mai rău se-nverzi.La litera H un huhurez era desenat, care stătea pe un horn şi purta haine de-adevărat.
‒Hei, voi de colo, zise Huhurezul plin de sine. Cartea asta povesteşte şi despre mine!
Tocmai atunci venea de la cros, Iepurele-Saşiul fricos.
‒Ce e asta? O varză cu foile desfăcute? zise el gâfâind şi uitându-se către abecedar cu jind. Îl mirosi şi întoarse foaia cu o lăbuţă:
‒Ce iepuroaică drăguţă! se minună el.
Din dreptul literei I, îl privea la fel de speriat şi saşiu, domnişoara Blăniţă Gri.
‒Nu-mi daţi mie cartea asta iepurească? Toţi iepurii din pădure vor fi încântaţi s-o privească!
‒Poate s-o citească, îl corectă Căprioara, tremurându-şi nervos nara.
‒Te înşeli, sări Huhurezul. Tu nu-I poţi pricepe cărţii ăsteia miezul. În ea e vorba de noi toţi. De la A pân-la I… Aşa că nu ţi-o putem dărui.
Şi când se gândeau ei ce-i cu cartea asta plină de mister, dintr-un brad coborî un jder.
‒Ce faceţi acolo jos? mârâi el privind sângeros.
‒Citim o carte, îi răspunse, în doi ţepi, Ariciul, dând filele mai departe.
‒Nu cumva, aţi ascuns în ea, vreo pradă de-a mea? Să văd!
Şi jderul veni să răsfoiască abecedarul.
Dar, ca un făcut, la litera J, privi abătut:
‒Ăsta-i Jder-Jderişor, bietul meu verişor, pe care l-a împuşcat acum o săptămână un vânător. Parcă-l aud cum striga:Ajutor! Nu-mi daţi mie cartea asta?
Dar Ariciul, Broscuţa, Căprioara, Fluturele, Gărgăriţa, Huhurezul şi Iepurele dădură din cap, în semn că n-au de gând s-o dăruiască. Toţi au acolo câte o pagină despre ei, pe care vor s-o privească.
Tocmai când voiau să tragă abecedarul mai la umbră, hei rup!pe cărare apăru şi bătrânul lup.
Saşiul, de frică, îi zise la o adică:
‒Nene Lupule, tocmai te aşteptam. Nu se poate, pe aici, pe undeva, să nu fii şi dumneata.
‒Unde să fiu?întrebă Lupul rânjind fioros spre Saşiu.
Atunci Fluturele încă o pagină dădu şi la litera L, ditamai lupul sur apăru.
‒La aşa ceva, zău, nu m-am gândit!zise Lupul cu neîncredere. Seamănă cu mine leit! Lacom, sur şi rânjit. E o carte a lupilor…Daţi-mi-o!
Dar până să pună cumătrul laba şi să ia abecedarul pe degeaba, dintre crengile uscate, troznind, apăru un mistreţ grohăind.
‒Ce se mănâncă aici de preţ?îşi arătă colţii, întrebând, domnul Mistreţ.
‒Nu-i de mâncat, e de uitat!îi răspunse Jderul. Sau te pomeneşti că printre paginile astea şi tu eşti!
Şi uite-aşa se găsiră în abecedar, la literele de mână şi de tipar, la M‒Mistreţul, la O‒o Omidă, la P‒o Privighetoare, la R‒Rădaşca tăind cu un foarfece mare, la S‒Sticletele pictat în multe culori, la Ş‒Şarpele şuierând printre ierburi şi flori, la T‒Turturica turuitoare, la Ţ‒Ţânţarul ţiuind foarte tare, la U‒un Ursuleţ umblând după miere, la V‒o Vulpe vorbind despre găini cu plăcere, iar la Z‒ultima literă de mână şi de tipar‒Zmeura, sub care Mihai pierduse acel abecedar.
Şi pe când animalele, păsărelele şi insectele pădurii se certau între ele, a cui să fie cartea asta căzută din stele, Ecoul, de la litera E, le aduse-n urechi un zvon, o strigare sau nu ştiu ce:
‒Mihaai! Nu te depărta prea mult! Staai! Ne întoarcem şi noi!...Aşteaptă, că venim înapoi!
Curând ierburile şi crengile tufişurilor foşniră, iar vieţuitoarele pădurii se speriară şi într-o clipă fugiră.
Şi pe vechea cărare, apăru întâi Mihai, apoi ceilalţi copii strigând în gura mare:
‒Uuuu! Carte cu litere şi chipuri ca în poveşti! Unde te-ai ascuns? Unde eşti?
‒Cine mă caută?prinse deodată rai, Abecedarul lui Mihai. Stăpânului meu nu-i pasă de mine…Vreau să rămân în pădure, mai bine…
‒Cum o să rămâi în pădure? Tu eşti al unui copil, nu uita!zise Anda al cărui nume începea cu A. Nu te poate citi niciun arici, nicio căprioară…
‒Zău, nu fi atât de supărăcios, că n-ai de ce!spuse Barbu al cărui nume începea cu B.
‒Şi noi te rugăm, şi noi! Vino acasă la stăpânul tău, înapoi!strigară într-un glas ceilalţi copii, ale căror nume începeau cu alte litere din alfabet, nespuse aci.
Dar cel mai frumos îl rugă stăpânul său, Mihai:
‒Iartă-mă că te-am neglijat şi vino acasă, hai! Uite, îţi cer iertare, aşa, cu I mare!
Atunci Abecedarul îşi luă la revedere de la tufa de zmeură care-l adăpostise cu plăcere şi sărind ca un năzdrăvan ce era, la loc în plasă, se întoarse cu toţi copiii acasă.
Iar eu încălecai pe-un bondar şi alergai până în pădure să le spun animalelor şi păsărelelor şi insectelor:
‒Să nu vă pară rău de abecedar, că vă scriu eu o carte frumoasă şi v-o aduc în dar!

Povestea abecedarului românesc


• Cel mai vechi manual de scris-citit din România se află la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şchei
• De-a lungul timpului, copiii au învăţat să scrie şi să citească după abecedare cu litere chirilice sau latine, pline de învăţăminte folositoare sau îndemnuri politice 



Povestea oficială a abecedarului românesc a început acum 315 ani, însă mai înainte au fost cărţile de scris-citit. Cel mai vechi exemplar se află la Braşov şi este vechi de aproape o mie de ani. 




Abecedarul de o mie de ani 

„Abecedarul a fost pentru mine cea mai mare bucurie, un cadou extraordinar în prima zi de şcoală. Îmi amintesc şi acum ce emoţionat eram, nu mă mai săturam să-l răsfoiesc“, povesteşte părintele prof. dr. Vasile Oltean, custodele Primei Şcoli Româneşti de la Biserica Sfîntul Nicolae. În această oază de educaţie românească, de-a lungul a cinci secole, mii de copii au învăţat carte, sub îndrumarea dascălilor şi a preoţilor, buchisind după manuale vechi, unele tipărite chiar la Braşov. Ne putem lăuda că avem cel mai vechi manual de scris-citit din România, „Omiliarul“ (secolul XI). Chiar dacă este în alfabetul chirilic şi este o carte bisericească, manuscrisul ţinea loc de abecedar, pentru că servea la învăţarea limbilor slavonă şi română. Vasile Oltean a descifrat conţinutul acestui manual vechi de aproape o mie de ani: „Omiliarul era o carte cu învăţătură, constînd în cuvîntările care preiau pericope din Biblie, interpretîndu-le în înţelesul creştinului, raportîndu-le la viaţa socială, nefiind lipsite de conţinut educativ“. Alte cărţi după care învăţau elevii din Şchei din secolele XV-XVI: „Molitfelnicul slav“, „Leasviţa-Scara Sf. Ioan, egumen al mănăstirii din Muntele Sinai“, „Carte folositoare la suflet-Cuvîntările lui Efrem Sirul“, „Ioan Cantacuzino, Opera polemică împotriva dogmei mahomedanilor şi iudeilor“, „Învăţături morale ale vieţilor sfinţilor-cuvîntări la sfinţi şi pilde de folos sufletesc“, „Octoihul“, „Psaltirea“. Numărul manualelor a crescut în epoca tiparului coresian, la fel şi cel al cărţilor care se adresau educatorilor cu precizări despre cum trebuie predate disciplinele. Acestea înseamnă astăzi pentru noi tezaurul de carte veche aflat în arhiva istorică a muzeului, care demonstrează că şcoala de la Braşov nu este doar cea mai veche instituţie publică de învăţămînt public din spaţiul românesc, ci şi una dotată cu manuale suficiente şi de calitate, lucru rar întîlnit în acele vremuri.



Bucvariul cu litere chirilice 

Abecedarul este, poate, cea mai dragă carte de citire din viaţa şcolarului, un simbol al anilor de învăţătură. Pentru autorii abecedarelor, de-a lungul timpului, a fost dintotdeauna o provocare conceperea şi elaborarea acestor manuale, astfel încît copiii să citească şi să înveţe să scrie cît mai uşor. Abecedarele au apărut în Europa apuseană în secolul XVI, începînd cu cel german din 1525. La sfîrşitul secolului XVII, la români au fost introduse bucoavnele sau bucvarele, denumirea de abecedar fiind folosită abia în 1824. S-au împlinit astfel 315 ani de la primul abecedar românesc şi 190 de ani de la primul manual românesc denumit abecedar (1824). Se consideră că „Bucoavna“ din 1699 a fost întîiul abecedar din istoria educaţiei româneşti. A apărut la Alba Iulia, tipărit cu litere chirilice, trecerea la alfabetul latin realizîndu-se abia în secolul XIX, după ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat în 1862 înlocuirea chirilicelor cu litere latine. S-au tipărit mai multe astfel de bucoavne sau alfavituri, multe fiind expuse la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şchei: „Bucvar sau Înceapere de învăţătură celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti, ce s-au tipărit acum întâi“ (1755), „Bucvariu pentru pruncii cei rumâneşti carii să află în Crăiia Ungurească şi hotarele ei împreunate“ (1808), „Ducerea de mână cătră frumoasa scrisoare românească pentru întrebuinţarea şcoalelor celor naţionalnice româneşti“ (1811), „Bucoavnă pentru deprinderea la cetanie şi la temeiul învăţăturii creştineşti“ (1823), „Povăţuitoriul tinerimei cătră adevărata şi dreapta.cetire“ (1827), „Abecedar înlesnitor pentru învăţătura copiilor“ (1828), „Abecedariu pentru şcoalele începătoare“ (1857). 




Metoda care „i-a îndreptat“ şi pe învăţători 

Simultan cu trecerea la alfabetul latin, dascălii s-au preocupat şi de o nouă metodă de învăţare a literelor, metoda fonetică dînd rezultate foarte bune. În 1893, profesorul C. Mihăilescu, remarca în studiul „Încercări critice asupra înveţămentului nostru primar“: „Abecedarul a fost cea mai grea ştiinţă a timpurilor. Pătrunderea literilor şi cuprinderea silabelor constituia o afacere de înaltă măiestrie“. În schimb, prin metoda fonetică, „toată fiinţa sufletească a copilului se deşteaptă, în acelaşi timp ochiul trebuie să prindă semnele integral şi să zvîrle îndată cuvîntul, uşor şi lămurit“. Pentru că pînă atunci cuvintele erau româneşti, dar scrise în chirilice, pentru o mai bună învăţare a alfabetului a apărut „Noul abecedar fonetic întocmit după un plan cu totul nou“ (1878), care reunea şi reguli de ortografie, ortoepică şi de punctuaţie. La sfîrşitul secolului XIX se promova nu numai citirea corectă, ci şi artistică, folosind ritmul şi intonaţia potrivite cu tîlcul cuvintelor. Mai mult, caligrafia era o artă, iar gramatica trebuia respectată cu sfinţenie. Şi dascălii trebuiau să se supună noilor reguli. „Abecedarele metodice au îndreptat, cu voie fără voie, şi pe dascăli“ care, ca şi astăzi, aveau probleme mai mari ca învăţăceii. Dovadă stăteau „troianele de corespodenţă cu autoritatea centrală, în cere se vede o adevărată întrecere la scrieri cari mai de cari mai schiloade şi neciteţe“. 

Abecedarul lui Creangă 

De fapt, „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru usulu clasei I primaria“, după care se preda scrierea şi citirea, apăruse în 1867, iar printre autori s-a numărat şi Ion Creangă. La cea de a doua ediţie, George Călinescu spunea: „Creangă se uni cu cinci institutori, spre a compune un abecedar ca lumea. Pînă atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi fiind puţine şi proaste“. Pînă la apariţia acestei cărţi se considera că elevul nu poate învăţa concomitent şi scrierea şi citirea, dar abecedarul lui Creangă respecta cele mai moderne metode pedagogice, care introduceau vocalele şi consoanele în aşa fel încît de la început să se poată forma cuvinte, aşa cum se face şi în zilele noastre. Creangă a avut ideea ca elevii să înveţe mai întîi literele „a“ şi „m“ pentru a putea scrie şi citi cuvîntul „mama“. Metoda se păstrează şi astăzi. Lecţiile de citire din abecedarul lui Creangă educau copiii în spiritul dragostei de ţară: „Ţara mea se numeşte România; ea se compune din două ţări mari: una se cheamă Muntenia şi cealaltă Moldova“, „Eu am una ţară română mare şi frumoasă, care este patria mea“. În capitolul cu întîmplări moralizatoare, autorii manualului din 1967 îi îndemnau pe cei mici să îşi ajute semenii, să-şi îngrijească sănătatea, să-şi iubească limba şi istoria. Abecedarul prezintă şi animalele domestice, meseriile, anotimpurile, dar prezintă şi noţiuni elementare de fizică şi logică, matematică, religie. Partea a III-a descrie şcoala: „copiii şedu pe niştee scaune, unul lîngă altulu; ei nu se jocă, ci stau binişoru, cu ochii îndreptaţi spre învăţătoru. Toţi copiii ascultă cu luare aminte, silindu-se care-de-care să răspundă mai degrabă la întrebările învăţătorului“. Succesul abecedarului a fost uriaş, pînă la moartea lui Ion Creangă, în anul 1889, ajungîndu-se la ediţia a XXI-a. 


„Prima carte care introduce pe om în alte cărţi“ 

În 1895, Grigore Patriciu a tipărit o nouă carte despre aceeaşi metodă a predării abecedarului, manual pe care-l considera „Prima carte care introduce pe om în alte cărţi şi care e cea mai citită din toate cărţile“. Abecedarul acelor vremuri se numea „Alfavit sau Bucoavnă pentru folosul şi procopseala Şcoalelor neamului Rumânesc“ (1885). În 1893, scriitorul Al.I. Odobescu a scos „Noul abecedar pentru scris şi citit“, care începea, pentru prima oară, nu cu litere, ci cu liniuţe şi bastonaşe, ca şi cel de astăzi, iar fiecărei litere îi era asociată o ilustraţie. Ultima pagină a manualului conţine o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu pe care o spunea absolventul clasei întîi. V. Nistorescu, în „Abecedaru sau Povăţuitorulu la scrierea şi citirea limbei române“ din 1889, arăta că nu numai scrierea şi citirea sînt importante, ci şi dezvoltarea observaţiei, atenţiei şi a spiritului practic la copii, aceste abilităţi „pregătindu-l pentru alte cunoştinţe, de care va avea trebuinţă în urmă“. „Mai tîrziu, el îşi va cîştiga uşor cele necesare pentru viaţă. Dacă nu este bogat, el va fi mai fericit decît un om prost, căci acela care nu ştie nimic este nenorocit“, îndemna şi George Buzoianu, în „Miculu şcolaru“. 

Spiru Haret şi legea abecedarului unic 

În 1908, Ministerul Instrucţiunii Publice condus de Spiru Haret a publicat o „Colecţiune de legi, regulamente, programe şi orarii privitoare la învăţămîntul primar“ în care sînt precizate în cele mai mici amănunte regulile după care elevii clasei întîi trebuie să-şi însuşească noţiunile abecedarului. Orarul era unic la nivel naţional. Bobocii aveau următoarele materii: exerciţii de memorie, aritmetică şi geometrie, exerciţii de intuiţiune, cînt, scris-citit, exerciţii corporale. Băieţii făceau 23 de ore pe săptămînă, fetele 26, cu cele trei ore suplimentare de lucru manual. Reforma lui Spiru Haret urmărea ca şcoala „să dea buni cetăţeni, să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă (învăţămîntul obligatoriu) şi să formeze contingente pentru toate carierele“. Haret îşi dorea ca învăţămîntul public să înceteze a mai fi pur teoretic şi să devină un puternic instrument de acţiune socială. Tot el a stabilit că „în toate şcolile primare din ţară nu va fi admis decît un singur abecedar şi o singură carte de lectură“. Deşi manualele nu erau gratuite, abecedarul a fost ieftinit, de la 90 la 50 de bani, începînd cu anul 1901. În „Raport adresat M.S. Regelui asupra activităţii ministerului instrucţiunii publice şi al cultelor“ (foto jos), Haret consacră un întreg capitol abecedarului, care, „pe lîngă scopul pe care-l are de a învăţa pe elevi scrierea şi cetirea, trebuie să mai aibă şi pe acela de a deştepta în ei tragere de inimă şi interes pentru învăţătură“. Savantul pleda şi pentru texte din toate domeniile, pentru ca micul şcolar să dobîndească o cultură enciclopedică. 


De la abecedarele politice, la cele electronice 

La începutul secolului XX, cînd aproape 90% din români erau analfabeţi, învăţămîntul primar a devenit obligatoriu şi gratuit. Însă, deşi la sfîrşitul celor patru clase, absolvenţii trebuiau să ştie să scrie, să citească şi să socotească, puţini îşi însuşeau aceste deprinderi. Ca educaţia să fie mai atractivă şi mai eficientă, abecedarul din 1912 a apărut bogat ilustrat, iar cuvintele povestioarelor şi poeziilor erau despărţite în silabe. „Cartea omului matur“, de I. Popescu-Băjenaru, tipărită între anii 1914-1919, era destinată recruţilor fără carte. Cele peste o mie de pagini cuprindeau de la primele litere ale alfabetului, pînă la noţiuni de cosmografie, îndemnuri morale, proverbe, poezii, istorie, noţiuni elementare din ramurile tuturor ştiinţelor. Cartea a fost socotită cea mai bună lucrare didactică din acea vreme, deoarece, odată parcursă de la un cap la altul, îl transforma pe cititor într-un om educat. Manualele din primii ani ai ocupaţiei sovietice se deschideau cu imnul URSS, iar textele aveau ca personaje principale pe Lenin, Stalin, Dej, Ana Pauker. Mai tîrziu, abecedarele îi învăţau pe copii nu doar literele, ci şi cum să preţuiască valorile comuniste, partidul şi conducătorul, cum să se dedice făuririi societăţii multilateral dezvoltate. Grija pentru educaţia politică a viitorilor comunişti începea chiar cu abecedarul, din care, evident, dispăruse, după sute de ani, orice urmă de religie. În perioada 1948-1988 au apărut 15 abecedare. Ultimele se deschideau, evident, cu chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Cel din 1982 a apărut cu confirmarea învăţătorilor din cîteva judeţe, printre care şi Braşov. După 1989, chiar şi aşa, contestate, chiar şi fără celebra propoziţie „Ana are mere“, au revenit la menirea lor, aceea de a-i învăţa pe prichindei să scrie şi să citească. Începînd cu acest an, abecedarele ar fi trebuit să fie în format digital. Teoretic. Practic, pentru prima oară în ultimii 30 de ani, învăţăceii n-au văzut încă niciun fel de abecedar, nici tipărit, nici electronic. 


Tăbliţa a ajuns tabletă 

• Odinioară, elevii nu aveau nici măcar caiete, scriau pe tăbliţe negre de argilă, cu un creion de plumb, care lăsa urme albe. Cînd tăbliţa se umplea, ştergeau cu o cîrpă şi o luau de la capăt. Astăzi, cei mici vin la şcoală cu tablete electronice. Într-un dispozitiv de cîteva sute de grame, au şi abecedarul, şi abacul, şi caietul şi stiloul, călimara, sugativa, radiera, trusa de geometrie şi creioanele colorate. La Prima Şcoală Românească din Şchei putem vedea încă arsenalul şcolarilor braşoveni din secolele trecute. După cum spune părintele prof. dr. Vasile Oltean, tăbliţele au dispărut din şcolile româneşti în 1948, după ce au fost folosite în istoria omenirii vreme de 3.000 de ani.

                                                                                                                             Autor: Camelia Onciu

Abecedarul

de Tudor Arghezi


Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primara şi sta îngandurat pe un scaunel, speriat de literele abecedarului. E într-a şaptesprezecea zi de şcoala. În mana lui minuscula condeiul e mult mai greu ca piatra cu care da în sus, mult mai complicat ca praştia, ca turca şi coinacul. El poate merge pe bicicleta însa nu poate sa ţie condeiul dupa cum i se cere.
—Ma ustura deştiul, se plange Marinescu, caruia la şcoala îi zice ca lui tata-su, om în varsta, cu inele, cu ceas la brau şi cu mustaţi. Lui i-ar placea mai bine sa-i zica la şcoala Ionel, ca acasa.
Dar nici acasa vorba Ionel nu mai suna ca pana în luna lui septembrie 1927, cand au intrat în viaţa lui programul, Domnul, Şcoala, Tabla, Catalogul… El simte ca de aici înainte totul va merge numai cu program şi certificat şi ca orice om strain o sa aiba dreptul sa se amestece în sufletul lui, desfatat pana atunci de mama, care nici ea nu mai seamana cu ce era, aparand programul şi „abecetarul” cu salbaticie.
Toata lumea s-a învoit sa-i puie în mana un condei, un baţ mic cu peniţa-n varf, şi sa-l tortureze, silindu-l sa faca litere dupa model. Cand îl ia de jos, el se uita la condei, ca la un lucru pe care nu-l poate stapani, care poate sa ia foc şi sa-l arda pe maini, cine ştie? Ar vrea sa faca un caţel sau o pisica şi trebuie sa faca nişte lucruri care se numesc Bî, Dî, Fî şi Zed, şi sa le ţie minte pe toate, cum se scriu şi cum se rostesc, cu toate ca sunt aproape la fel.
Şi, nedesparţita de toc, e sticla cu cerneala. De unde a mai ieşit şi sticla cu cerneala? Dupa cat se vede, aceasta apa neagra nu se mai întrebuinţeaza la altceva nimic, decat la scris. Dai drumul tocului în cerneala şi-l scoţi manjit şi cu el te mazgaleşti pe degete, pe haine, pe nas. Ionel e acoperit de cerneala, parca ar fi fabricat-o el în albie şi în lighean, înainte de a fi umplut sticla cu ea.
Cerneala nu exista înainte de septembrie 1927. Ce cauta cerneala în viaţa lui, ca sa i-o îndurereze în fiecare zi? De dimineaţa pana seara, nu-i vorba decat de cerneala şi de alfabet. Şi, cerneala asta e un element diavolesc; cu cat te ştergi de ea cu atat se întinde mai departe. O ai întai pe doua degete, pe urma vine pe cinci, trece pe mana stanga, iese pe obraz, o gaseşti seara cand te dezbraci pe camaşa. Parca e vie şi umbla singura. Într-o zi, cand a voit sa se spele de cerneala, ca sa nu-l mai vaza mama lui, se facuse negru şi sapunul şi manjise odaia întreaga şi doua prosoape şi se prelinsese o pata şi pe caţel, singura rubedenie adevarata, ce-i mai ramanea intacta lui Ionel din toata familia, intrata în abecedar şi în program.
În cele din urma, el a mai învaţat o ameninţare pe care nu o ştiuse:
—Ai sa ramai repetent!
Nici nu începuse bine anul şi el se vedea destinat sa ramaie repetent, fara sa priceapa ce se ascunde dedesubtul acestui cuvant pronunţat cu desperare. Deocamdata, el îşi închipuia ca o sa ramaie cocoşat sau şchiop, şi se temea.
Condeiul lui Ionel e vrajit. Pana nu-l înmoaie în cerneala, el e uşurel şi se învarteşte lesne, ca o furculiţa, şi mai lesne. Îndata ce 1-a înmuiat, condeiul se schimba. Se pironeşte pe caiet şi nu se mai mişca, deşi el trebuie dus numai cu cele trei degete, cu care te închini. Şi trebuie dus în sus, apoi dus în jos, apoi întors de jos în sus şi dus învartit. Ionel face tot ce poate între scaunelul şi masa lui mica de lucru, scoala scaunelul pe doua picioare, îşi opinteşte genunchii în masa, apasa cu cotul, se încovoaie din umeri, scoate limba, îi vine sa stranute. Alaltaieri, nu ştiu cum s-a sprijinit în toate astea, ca au sarit masa, scaunelul, condeiul, cerneala, şi abecedarul deodata, toate, în zece parţi, ca dintr-un arc, şi Ionel a ramas repetent, în mijlocul odaii, pe spate, şi cu picioarele în sus.
—Leneşule! o sa-ţi rup urechile, daca mai faci aşa, s-a rastit, mama lui Ionel. Stai aici langa mine şi scrie… Fa pe a.
—Nu poci… Nu poci deloc, plange Ionel, razbit. Mama… Vino sa te pup…
—Ia, te rog, sa fii serios… escrocule! îi raspunde cu cruzime mama lui… -şi Ionel se apleca pe caiet cu nişte lacrimi cat strugurii, atarnate de gene. Trebuie sa poţi!
Ionel ar vrea sa faca pe a.
—Nu-ţi place cartea, ticalosule…
—Ba-mi place, zice Ionel, cu frica şi dezgust.
—O sa te dau la fierarie, sa cari cu spinarea… L-ai facut pe a? Cum se face… a?
—A?… a… ştiu!
—Nu ştii nimic, eşti un prost – un cerc şi o coada.
—Era sa spui şi eu… zice Ionel.
—Ia spune atunci, cum se face b?
—Bî… bî… da… se face… bî… stai ca ştiu; E cu coada de purcel.
—Desigur ca e cu coada de purcel, dar coada vine la urma, nu se începe cu coada. Baga-ţi minţile în cap – îi zice mama lui încruntata – ca ma scoţi din rabdari… Tragi o linie de jos în sus, de la stanga la dreapta fara sa-i dai drumul, te întorci cu linia sus, de la dreapta la stanga, aluneci în jos, întorci în sus şi faci o codiţa de purcel… Ai înţeles?
Ionel tace.
—Ai înţeles?
Ionel tace.
—Ai înţeles ori nu ai înţeles?…
—Ma doare aici, îngana Ionel, clipind din ochi şi ducand mana la frunte.
Sfarşitul e întotdeauna înspaimantator. Mama nu-l bate pe Ionel, caci vrea sa-l faca sa înţeleaga de vorba, însa îl face „prostule, dobitocule, puturosule; cand eram ca tine ştiam zece poezii, pe dinafara”, şi cate altele, care-l ruşineaza cumplit pe Ionel, mai ales poeziile, caci el nu a învaţat nici una.
Dar e mult mai grav, ca i se fac bagajele, ca sa plece, sa plece în lume singur, cu geamantanul taraş. O sa se faca seara, o sa ploua, şi el o sa se duca pe drumuri pustii, o sa mearga aşa mereu şi o sa-l manance raţele.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...