Bucuresti, inima tarii - problema istorica :)

         


   In anul 1862 Parlamentul Romaniei a stabilit Bucurestiul drept capitala tarii. Cu multi ani in urma, intr-un hrisov al lui Vlad Tepes, este prima mentiune documentara a Cetatii Bucuresti. Aflati anul acestei mentiuni, stiind ca cifra unitatilor este succesorul dublei cifrei sutelor, care este predecesorul cifrei zecilor. Suma celor patru cifre ale anului este 19.

Foto : Castelul Tepes din Bucuresti 

          RASPUNS : 1459

Vrabia şi rândunica


de Constanţa Niţescu













  La marginea unui sat era o casă părăsită. Dar casa nu                                      rămăsese pustie, aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel                                de case. Un stol de rândunele se oprise după obositoarea                                   călătorie pe care o fac în fiecare primăvară să-şi mai tragă                                   sufletul chiar în apropiere. Rândunelele au făcut mai multe ocoluri largi în jurul casei, apoi din ce în ce mai aproape, până când, una mai curajoasă s-a oprit pe prag. A cercetat iscoditoare în jur, apoi a intrat. Văzând că nu e nici un pericol s-a întors la stol şi le-a dat vestea cea mare: locul era foarte bun pentru noile căsuţe. Rândunele mai bătrâne au plecat spre cuiburile vechi, iar cele tinere după câteva ore de odihnă s-au şi apucat de lucru.
          Au avut mult de muncă. Nu e uşor să cari zeci de paie, grăuncioare de pământ, să le lipeşti cu migală, astfel încât cuibul să fie rezistent, primitor şi frumos. Dar după multă străduinţă, în vechea locuinţă apăru un adevărat cartier al rândunelelor.
          Într-o zi se apropie de acel loc o vrabie. Privi cu invidie căsuţele rândunelelor şi nu pricepea cum acestea pot fi atât de vesele, harnice, dar mai ales cum se înţeleg atât de bine între ele. Dar va găsi ea ceva....
          Deodată observă că una dintre rândunele are coada mai scurtă şi nici măcar nu era despicată, aşa ca la surioarele ei. Vrabia se bucură de descoperire, apoi se apropie de prima rândunică, de Rita, şi zise cu glas prefăcut:
          - Frumoase căsuţe aveţi, dar ce a păţit surata voastră cu coada scurtă?
          - Care? întrebă rândunica. Urmărind privirea vrabiei, adăugă:
          A! Vorbeşti despre Uţa! Este unul dintre cei mai buni constructori! După ce a terminat căsuţa ei, ne-a dat şi nouă o mână de ajutor. Are coada mai scurtă? Se poate, eu nu am timp să observ aşa ceva. Şi rândunica se apucă grăbită de lucru să facă ultimele pregătiri. În curând va depune ouăle, va cloci, iar când vor ieşi puişorii...n-o să-şi mai vadă capul de atâtea treburi.
          Văzând că Rita nu o mai ascultă, vrabia se apropie de vecina ei, Rica. Aceasta tocmai se chinuia să lipească un pai deasupra intrării în cuib.
          -Bună, rândunico! Văd că eşti aproape gata. Te-o fi ajutat şi pe tine surata voastră fără coadă.
          -Care surată fără coadă? Rândunica îşi cercetă tovaraşele şi observă că una, într-adevăr, avea coada mai scurtă.
          -Cine, Uţa? Ea mi-a scăpat puii de la moarte, zise rândunica, şi în glasul ei se simţea încă recunoştinţa. E cea mai iubită rândunică din stol.
          De data asta vrabia plecă aproape furioasă, dar nu se lăsă. Se apropie de o rândunică ce părea mai abătută.
          - Observ că aveţi o surată cu coada scurtă, cam pocită...
          Rândunica se uită nedumerită la vrabie, dar nici nu o băgă în seamă. Sosise mai târziu şi rămăsese în urmă cu construirea cuibului, era mult prea ocupată.

          Vrabia plecă necajită în timp ce rândunele ciripeau voioase. Serile erau încă răcoroase, dar acum aveau unde se adăposti. Şi niciuna nu-şi mai amintea de vizitatorul nepoftit.

[ FOTO ] Felicitari , ANDREI - ALEXANDRU !


BRASOVEANU ANDREI - ALEXANDRU
- locul III la Campionatul Judetean de Kong-Fu - Tuishou , la categoria 8-9 ani , sub 35 kg.







Bufnita - confectionare din hartie









RICA MURDĂRICA


                                                                                                 ELFRIEDE MUND



ÎNFOIAT CA UN ARICI,

MIŢU SCUIPĂ:
- PIEI DE-AICI!
ZICE RICA-N SINEA EI:
“LAS’ CĂ-L ŢESĂL PE  GRIVEI”.
DAR GRIVEI S-A-NFURIAT.
“IAU COCOŞUL LA SPĂLAT”.
CU COCOŞU-I ŞI MAI RĂU,
PARCĂ-I UN BALAUR, ZĂU!
- ŢAPULE, TU-MI EŞTI AMIC,
HAI SĂ-ŢI FREC BARBA UN PIC.
IATĂ CĂ S-A CAM PRIPIT,
NU-I CU ŢAPUL DE GLUMIT.


MAI E OAIA BLÂNDĂ, BUNĂ,
ÎI MĂNÂNCĂ TOT DIN MÂNĂ.
DAR ACUM NU STĂ DEFEL,

SARE CA UN BROTĂCEL.
“PORCUL POATE C-O SĂ VREA
SĂ ÎL SPĂL CU MÂNA MEA.”
DAR SE ZBATE CA TURBAT
ŞI GĂLEATA A RĂSTURNAT.
LEOARCĂ VINE RICA ACASĂ.
MAMA-I STRIGĂ MÂNIOASĂ:
-LASĂ-I PE-ALŢII ŞI FĂ BINE
DE TE SPALĂ-NTÂI PE TINE!
MIŢU FACE-ACUM LA FEL
ŞI SE SPALĂ SINGUREL.

Valori al culturii romanesti - problema istorica :)


            Marele scriitor Tudor Arghezi s-a nascut la Bucuresti, iar Mihail Sadoveanu la Pascani in acelasi an. Aflati anul nasterii acestor scriitori stiind ca :
-         a doua si a treia cifra a numarului ce reprezinta acel an sunt egale ;
-         a treia cifra reprezinta un sfert din suma cifrelor egale ;
-         adunand cele patru cifre ce formeaza acel an vei obtine 21.



          RASPUNS : 1880

58 - sumă a trei numere


Suma a 3 numere este 58.
Stim ca a=25, b este cu 13 mai mare decat c.
 Sa se afle c!

Rezolvare :

a+b+c=58

a=25

b=c+13

c=?
 25+c+13+c=58
2c+38=58
2c=58-38
2c=20=>c=10

Prima carte de matematici in limba romana - problema istorica :)


            Prima carte de matematici in limba romana se tipareste la Viena in anul 1777. Aflati anul tiparirii la noi in tara a cestei carti stiind ca :
-         cifra sutelor este cu 2 mai mare decat cifra unitatilor ;
-         cifra unitatilor este cu e4 mai mica decat cifra zecilor ;
-         suma celor patru cifre este22.
(Aceasta carte a fost tiparita in Moldova de episcopul Hotinului)


          RASPUNS : 1795          

Moş Martin


                                                                      de Vladimir Suteev

        A intrat ursul la iepure în grădină şi întreabă:
        - Ce mai faci, iepuraşule?
        - Iată, scot morcovi, moş Martine.
        - Dar sunt buni morcovii?
        - Buni, moş Martine, numai că trebuie scoşi din pământ.
        - Şi mie-mi trebuie morcovi, a spus ursul, şi chiar rezerve pentru iarnă.
        - Pentru sănătatea ta, moş Martine! Ia câţi vrei!
        A scuipat ursul în labe şi s-a apucat să scoată morcovi, astfel că sărea ţărâna în toate părţile.
        Deodată a sosit ariciul şi un morcov i-a ajuns direct în cap şi i s-a înfipt în ţepi.
        - Câtă neruşinare! a strigat ariciul. Ce se întâmplă aici?
        - Scoatem morcovi! a strigat ursul. Dar tu încotro, Cap Ţepos?
        - Eu merg în pădure după vreascuri şi hribi albi.
        - Iată, hribi! E o idee bună! s-a bucurat ursul. Mie îmi trebuiesc rezerve pentru iarnă. Mergem după vreascuri şi după hribi albi!
        - Moş Martine, a spus iepurele, cum stăm cu morcovii?
        - Morcovi, morcovi, a mârâit ursul. Mănâncă singur, că mie îmi plac hribii albi!
        Şi a plecat după arici în pădure.
        Merge ariciul prin pădure să adune hribi şi îi pune în ţepi, însă neîndemânaticul urs mai mult îi calcă.



        Veveriţa din copac îi strigă:
        - Ce faci moş Martine, rupi totul în calea ta?
        - Iată, culeg hribi, îmi fac rezerve pentru iarnă, răspunse ursul.
        - Ce faci tu cu ciupercile alea? murmură veveriţa. Mai bine încearcă nuci, alune.
        A cerut ursul nuci şi i-au plăcut foarte mult.
        - Iată, asta-i treabă bună! Eu le voi culege imediat, dintr-o mişcare. Iaca aşa!
        A apucat ursul cu labele o tufă întreagă plină cu alune coapte, a smuls-o din pământ şi a pus-o în spinare. Văzându-l ariciul, a hotărât să se descurce singur.
        Apoi ursul s-a întâlnit cu pisica cu undiţele.
        - Încotro te duci, pisico? a oprit-o ursul.
        - La pescuit, moş Martine. Vreau să le duc pisicuţelor peşte prins cu undiţa.
        - Peşte? Dar mie îmi place peştele, zise ursul apropiindu-se. Îmi place să am peşte de rezervă pentru iarnă.
        - Păi atunci să mergem! Eu am o undiţă de rezervă, spuse pisica.
        Şi porniră la pescuit.
        Deodată pisica întreabă:
        - Stai! Dar ce ne facem cu nucile şi alunele tale, moş Martine?
        - Ce nuci, ce alune! Mărunţişuri. Hai mai repede să prindem peşte, mie îmi trebuie mult pentru iarnă.
        Au sosit la râu.
        Numai ce au aruncat undiţele, că s-au trezit cu vulpea lângă ei.
        Îi spune ursului, râzându-i în nas:
        - Te ocupi cu lucruri mărunte, moş Martine.
        - Cum adică lucruri mărunte? s-a supărat ursul. Mie îmi trebuie rezerve de peşte pentru iarnă.
        - Şi crezi că vei prinde mult peşte? Şi ce-i aşa plăcut ca toată iarna să ronţăi peşte? Mai bine îţi propun să faci altă treabă. Toată iarna ai să-mi mulţumeşti.
        - Şi care-i treaba asta? a întrebat ursul.
        - Păi, hai în sat să aducem găini şi raţe.
        - Găini? Raţe? Hai mai repede! s-a bucurat ursul şi a aruncat undiţa.
        - Moş Martine, uite ai prins un peşte! strigă pisica.
        - Nu-mi mai trebuie peşte. Mă duc după găini, a mormăit ursul şi a plecat după vulpe.
        Când s-a întunecat, ursul şi vulpea au pornit către sat după păsări. Vulpea a dat la o parte o scândură de gard şi i-a spus încet:
        - Tu, moş Martine, stai de pază aici, iar eu îţi aduc găini şi raţe, câte vei dori.
        - Lasă, spuse ursul, numai să vii repede şi adu-mi cât mai multe. Mie îmi trebuie rezerve multe pentru iarnă.
        Merge ursul de-a lungul gardului, uitându-se încolo şi încoace… Ascultând cu urechile ciulite, dar nu a trebuit mult să facă de pază. Câinii satului ce făceau de pază, s-au repezit la el din toate părţile, lătrând la el în cor, gata să-l muşte!
        A uitat ursul de găini, de raţe, de vulpea şireată şi a luat-o la fugă, cât îl ţineau picioarele…
        Câinii au luat-o cu toţii după urs. Aşa l-au fugărit pe bietul urs până în pădure.
        În timpul acesta, vulpea cu toată prada a ieşit cât ai clipi din coteţul de păsări şi pe-aici ţi-e drumul, cumătră!
        A doua zi dimineaţa, ursul stătea sub un copac şi gemea.
        Un şoricel văzându-l pe urs se opreşte.
        - Ce-i cu tine, moş Martine?
        - Ce să fie, iată, câinii… Ieri, o clipă numai şi erau gata să-mi ia şi pielea de pe mine.
        - Câinii? Asta nu-i bună, a glăsuit şoricelul.
        - Eu am vrut, înţelegi, să-mi fac rezerve pentru iarnă.
        - Rezerve, asta-i bine, spuse şoricelul.
        - Eu şi morcovi am scos, şi ciuperci am cules, şi nuci am strâns, şi peşte am prins, după găini m-am dus…
        - Ai fost şi după găini? Asta nu e rău, glăsui şoricelul.
        - Totul am făcut şi iată-mă, am rămas cu labele goale.
        - Ce-i de făcut acum, ce vei face, moş Martine? a întrebat şoricelul.
        - Nu mai pot face nimic, spuse ursul. Iarna vine. Privesc la bârlog, până la primăvară îmi voi linge labele.
        - Ei, moş Martine! spuse şoricelul. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar a dat numai cu laba, a oftat şi a fugit mai departe.
        Dar ce ai putea să-i mai spui?

Dovleacul şi viţa

                                                                                        după Alexandru Mitru

          I-adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut demult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul.
          - Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe arac!
          - Ce vrei, dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie.
          - Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac?
          - Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.
          S-au tot certat în dimineaţa aceea şi nu s-au înţeles.
          Mâniat, dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a urcat numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac.
          Tocmai atuncea trecea pe acolo ţăranul:
          - Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin.
          - Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă?
          La auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl apucă ameţeala.
          - E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare. Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viţei.
          Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât.
          - Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am fost un prost. De-o fi să cad prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfarm.
          - Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.
          S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat.
          Cine l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa invidios şi fără minte?
         

          Nu te urca unde nu ţi-e locul, nu te da ceea ce nu eşti...

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...