Se afișează postările cu eticheta GEOGRAFIE/ISTORIE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta GEOGRAFIE/ISTORIE. Afișați toate postările

PLANETELE SISTEMULUI SOLAR



     Pământul (sau Terra, uneori numită Planeta Albastră) este a treia planetă ca distanţă faţă de Soare în sistemul nostru solar şi a cincea ca dimeniuni. Este cea mai mare din categoria planetelor telurice şi singura cunoscută în Univers ca fiind locuită de viaţă inteligentă (controversele legate de existenţa vieţii extraterestre continuă să existe). Pământul s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109)de ani, iar singurul satelit natural, numit Luna sau Selena a început să-l orbiteze puţin timp după aceea, acum 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă.[1] Suprafaţa Pământului este acoperită de apă în proporţie de 70,8%, restul de 29,2% fiind uscat. Uscatul este împărţit în continente, iar zona acoperită de apă este împărţită în oceane.



     De când s-a format, Pământul a trecut prin numeroase procese biologice şi geologice, astfel încât orice urma ale condiţiilor iniţiale au fost şterse. Suprafaţa exterioară a Pământului este împărţită în mai multe plăci tectonice care migrează treptat de-a lungul timpului. Miezul planetei este activ, fiind format din mantaua topită şi miezul metalic, generatorul câmpului magnetic. Condiţiile atmosferice au fost modificate în mod decisiv de prezenţa diverselor forme de viaţă, care creează o balanţă ecologică ce modifică permanent condiţiile de la suprafaţă. Există o permanentă legătură între Pământ şi restul Universului. Astfel, Luna este cauza mareelor şi a modificat continuu durata mişcării de rotaţie. 
      Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase de pământ, această forţă de atracţie se numeşte gravitaţie, iar viteza cu care aceste corpuri cad, se numeşte acceleraţie gravitaţională. De asemenea, se crede că o ploaie de comete ce a avut loc in perioada primordială a Pământului a fost motivul apariţiei oceanelor. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat de asemenea mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciaţiunile produse de-a lungul istoriei ce au acoperit suprafaţă terestră cu un strat de gheaţă. Pământul nu are în afară de lună alte corpuri cereşti care să îl orbiteze, cu toate că asteroidul Cruithne a fost calificat in mod greşit drept un satelit al Pământului. Cruithne a fost descoperit în 1986 şi urmează o orbită eliptică in jurul Soarelui , asemănătoare cu raza orbitei Pământului. Din perspectiva mişcării Terrei, Cruithne descrie o orbită în forma de potcoavă în jurul Soarelui, ce nu se apropie foarte mult de planeta noastră.




CLASIFICARE:
dupa compozitie:
terestre: Mercur, Venus, Terra, Marte, Pluto. Acestea sunt compuse in primul rand din roca si metal;
gazoase: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. Acestea sunt compuse in primul rand din hidrogen si heliu si au densitati relativ mici.
dupa marime: 
planete mici:Mercur, Venus, Terra, Marte, Pluto. Ele au diametre mai mici de 13000 km;
giganti: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. Acestea au diametre mai mari de 48000 km.
din punct de vedere istoric:
planete clasice: Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn (sunt cunoscute inca din antichitate);
planete moderne: Uranus, Neptun, Pluto (au fost descoperite in timpuri moderne);

Terra.














De ce istorie? De ce sa o studiem ?



Istoria cred că poate fi înţeleasă sau poate contribui la o schemă explicativă asupra individului, lumii, traiectoriei generale a umanităţii, dar nu dacă ea este asemănată cu învelişul mort pe care l-a lăsat în urmă un organism odinioară viu, dacă ne gândim că ce a fost demult nu mai contează astăzi, sau că trebuie privit într-un context închis. O amintire. Aşa cum amintirea individuală ajută la înţelegerea comportamentului personal, tot aşa am spune că memoria colectivă ajută omenirea să se autoînţeleagă. Analogia o forţăm puţin, pentru că ea preface istoria într-un fel de putere mitică, care în plan existenţial se imprimă cu putere în grupul particular aşa cum amintirea individuală se imprimă în fiecare individ în parte.
Dar pentru a pătrunde un fapt istoric, trebuie să trecem dincolo de înţelegerea sa ca amintire, pentru că ea presupune un timp individual infuzat cu experienţe foarte subiective. Ori ceva ce s-a petrecut demult ne loveşte iniţial ca un obiect străin, un fel de fosilă fascinantă, care în sine nu are o valoare de experienţă imediată. Prin urmare, noi suntem cei care creează dinamica epocii, coerenţa ei, însemnătatea ei, spiritul ei.

Este dificil şi totodată semnificativ ce face istoricul, căci el se străduieşte să înţeleagă faptul şi procesul istoric ca pe o chestiune existenţială, încărcată de sens, iar pentru a face asta se detaşează mai întâi de trecut, eliberându-l de proiecţiile prezentului, pentru a se reapropia într-o încercare de identificare cu el, de integrare a sa în destinul umanităţii. Istoria nu este de la sine înţeleasă, naturală ci presupune o iniţiativă epistemică, culturală, spirituală. Intr-un fel, reconstruind-o, noi o creăm. Determinante sunt procesele, dar poate mai determinantă este viziunea noastră, depistarea şi prezentarea realităţilor prin filtrul conştiinţei noastre.
În societatea de astăzi axată pe principii atât de pragmatice, poate că nu este uşor de depistat ce rol are, mai concret, istoria. Poate nici nu există finalităţi practice. Discuţia legată de utilitatea ei însă, de cum putem s-o folosim în contexte practice, depinde de două idei fundamentale:este un tezaur de întrebări şi răspunsuri, dar mai ales de întrebări, legate de funcţionarea societăţilor şi indivizilor;şi ea este cea care ne ajută să percepem schimbările şi cum acestea au produs prezentul. De fapt, întelegerea oricărui domeniu depinde de cercetarea istoriei acestuia. Pentru că istoria este un imens laborator de unde putem extrage informaţii, cauze, consecinţe, ca dovezi ale dezvoltării speciei umane pe toate palierele, în toată complexitatea sa. Studiind istoria învăţăm să analizăm şi să contemplăm funcţionarea lumii umane.
Într-un fel, ea ne oferă sens, chiar dacă sensul poate că nu este decât o iluzie colectivă care ne înzestrează cu o semnificaţie şi o ordine care este posibil să nici nu existe. Dar măcar formulăm o schemă explicativă în care să ne încadrăm evoluţia (sau involuţia) ca civilizaţie. Iar întorcându-ne foarte adânc în timp putem obţine o viziune mai de ansamblu asupra umanităţii şi modului cum se prezintă ea astăzi. Problemele contemporane nu pot fi explicitate doar prin cauze immediate. Schimbarea, sau non-schimbarea, jocul dintre cele două, ţin de timpul de lungă durată. De asemenea, la fel de interesant este de urmărit ‘istoria istoriei’, adică modul cum oamenii şi-au construit identitatea instrumentalizând istoria.
Aici, în istorie, regăsim poate mai mult ca în alte domenii, atât diversitatea naturii umane, cât şi constantele acesteia. Bogăţia sa este cea care probabil ne atrage cel mai tare, ideea că din tot acest cufăr de vechituri am putea afla câte ceva despre noi, despre ce am fost şi ce am ajuns. Cu atât mai mult din istoria antică, pentru că aici valorile, problemele, mentalităţile par a avea un grad de alteritate mai mare. Este ca o călătorie într-o ţară străină, care ne îmbogăţeşte intelectual şi spiritual, ajutându-ne să ne definim mai bine, prin tot felul de comparaţii, meditaţii, analogii, diferenţieri care ne ţâşnesc în minte. O alteritate în care însă descoperim rădăcinile modernităţii şi care confirmă că nu e nimic nou sub soare, dar o şi infirmă, pentru că fiecare fragment de istorie reţine o doză de originalitate.
La o privire imediată, istoria antică pare a nu contribui cu nimic la definirea identităţii noastre, dar privind-o în ansamblul general al evoluţiei civilizaţiei globale, constatăm că este absolut indispensabilă în peisajul umanităţii. Nu doar din pricina argumentului mai mult sau puţin romanţios al rădăcinilor, dar şi pentru că ne pune la dispoziţie anumite tipare, modele de mentalitate şi funcţionare socială care pot servi la încercarea de a recompune procesul continuu şi neîntrerupt de transformare culturală a omului. Anticii erau parte din el, noi suntem parte din el, şi încercând să-I înţelegem pe ei poate că afălm câte ceva şi despre propriile dezvoltări recente. Dacă am privi istoria doar ca pe o simpă înşiruire de fragmente politice, sociale, culturale, şi fiecare epocă am reduce-o la un glob de sticlă, pierem din vedere că în orice ştiinţă, ca şi în întregul corpus al cunoaşterii, există conexiuni între toate elementele. Percepând critic şi analitic ideea că istoria este un proces neîntrerupt, ne dăm seama că anticii, şi nu numai ei, ne ajută să dobândim înţelepciune şi maturitate. Într-un fel, sunt printre noi, împărtăşindu-ne din propriile experienţe.
Până la urmă nu suntem izolaţi de ce s-a petrecut în umanitate, iar poate că toată expunerea aceasta constantă la problemele istoriei ne va da (sau nu) sens. Dar măcar ne va da de gândit, ne va stimula, ne va entuziasma. Ne vom simţi mai puţin singuri, ne vom regăsi prin intermediul ‘celorlalţi’, aşa cum călătorul începe să analizeze şi să se analizeze când intră în contact cu o lume diferită, dar nu foarte diferită de a lui. Căci natura umană este aceeaşi, nuanţele sunt diferite.
Cel puţin învăţăm să punem întrebări şi să răsucim răspunsurile pe toate părţile până găsim ceva ce pare măcar a oferi un mai mic sau mai mare adevăr. Şi în fine, istoria a avut întotdeauna ceva mistic şi boem în ea, ceva ce ne îndeamnă spre cercetarea ei. Aura aceea de mister. Ca atunci când intri într-o casă veche sperând să descoperi ceva cu totul inedit. Căci oricât de ‘ştiinţifici’ am deveni, o doză de utopie istorică şi de viziune fascinantă a frumosului ne va rămâne în suflet. După cum spunea şi Schiller în “Scrisoarea unui danez călător” din 1785, când vorbea despre sculptura greacă:“Omul a înfăptuit ceva ce este mai mult decât era el însuşi, un lucru care aminteşte de ceva şi mai măreţ decât specia sa – dovedeşte oare aceasta că el este mai puţin decât va fi cândva?”.
Indiferent de motive, de consecinţe, de ce facem sau nu facem cu ea, istoria a fost şi va fi mereu o posibilitate infinită de a cunoaşte, a înţelege şi a contempla umanitatea în toată diversitatea sa. Jocul cu trecutul ne poartă spre tărâmuri de poveste, o poveste care este chiar a noastră şi pe care este păcat să nu o investigăm şi să o trăim.

Ce este Istoria?

"Istoria este martorul care confirmă trecerea timpului; iluminează realitatea, vitalizează memoria, oferă călăuzire în viaţa de zi cu zi şi ne aduce ştiri din antichitate." (Cicero)


Ce este Istoria?

Este o întrebare la care, fie dintr-o anumită curiozitate fie mânaţi de porniri contradictorii, ne-am gândit cu toţii. Întrucât tema este Istorie doresc să fac de la început câteva clarificări asupra a ceea ce este Istoria şi ce utilitate găsim în această ştiinţă.


Încă din clasele mai mici suntem obişnuţi cu tradiţionala definiţie a Istoriei conform căreia aceasta este ştiinţa care studiază omenirea de la apariţia societăţii şi până în zilele noastre.
Abordând o explicaţie mai ştiinţifică observăm delimitarea a două sensuri, înţelesuri în ceea ce priveşte termenul Istorie. Înainte de toate Istoria reprezintă o serie de evenimente care au avut loc în trecut având în centru subiecţi cu nume proprii (historia res gestae). În altă ordine de idei, Istoria este povestirea acestor evenimente sau istoria faptelor şi evenimentelor (historia rerum gestarum).



În ceea ce priveşte utilitatea Istoriei discuţia este deschisă în sensul în care într-o societate aflată în continuă schimbare utilităţile acestei ştiinţe pot fi reformulate.
Curiozitatea constituie o trăsătură specifică fiinţei umane, de aici desprinzându-se una dintre principalele utilităţi ale ştiinţei istorice, aceea de a-ţi satisface curiozitatea despre trecut. Totodată prin Istorie putem ajunge la o cunoaştere de tip identitar, la o autocunoaştere.

Încă din antichitate exista tradiţia ca prin studierea trecutului să se prevadă viitorul fapt ce atribuie Istoriei funcţia unui oracol. În strânsă legătură cu această utilitate se identifică funcţia moralizatoare a Istoriei în sensul că studierea trecutlui aduce învăţăminte pentru prezent şi pentru viitor.

Trecutul istoric a reprezentat în numeroase rânduri un stimulent pentru creaţia literar - artistică şi pentru meditaţia şi reflecţia filosofică. În consecinţă, se delimitează alte două funcţii ale Istoriei, una contemplativ - artistică şi aceea de obiect al filosofiei.



În privinţa Istoriei ca obiect didactic, Conferiţa internaţională privind combaterea stereotipiilor şi prejudecăţilor în manualele de istorie desfăşurată la Visby în 1999, a conclizionat faptul că scopul predării Istoriei este consolidarea capacităţii de a raţiona şi stimularea gândirii critice astfel încât cunoaşterea istoriei în diferitele sale perioade şi forme să pornească din analiza perspectivelor şi interpretărilor diverse.

Sursa ; aici
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...