Păcală

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:

— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.

Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:

— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.

Negustorul, supărat, îl mai întrebă:

— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.

Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Sobieschi şi plăieşii

Odată, un rege polon cu numele Sobieschi, se întorcea în fruntea unei oştiri, prin Moldova, spre ţara lui. Sobieschi era amărât căci fusese bătut de turci. Drumul lui ducea pe lângă Cetatea Neamţului. 

Când o zări, Sobieschi zise:

– Aceasta trebuie să fie vreun cuib al tâlharilor moldoveni ! Să mergem să-l luăm, ca să nu ne întoarcem fără nici o ispravă.

Un ofiţer de alături îi răspunse:

– Eu aş zice, mărirea-ta, să lăsăm cetatea în pace şi să ne vedem de drumul nostru înainte, căci n-avem tunuri de cetate.

– Te îngrijeşti că n-avem tunuri ? îi răspunse mirat Sobieschi. O vom lua cu mâinile…

Şi dete poruncă să aducă oastea înspre cetate.

În cetate nu erau decât optsprezece păzitori, tot unul şi unul, oameni voinici de munte, adică plăieşi. Aceştia, văzând că o oştire vine să intre în cetate, închid porţile şi se gătesc de apărare. Lupta începe. Tunurile polonezilor trag necontenit dar nici plăieşii nu se lasă mai pre jos ci răspund cu gloanţe. Fiecare împuşcătură a lor doboară câte un duşman şi, mai ales din ofiţeri, în care ochiau mai mult.

Cinci zile ţinu lupta. Mulţime de poloni picară morţi. Sobieschi credea că se bate cu o armată numeroasă.

Dintre plăieşi picară numai zece oameni. Ei însă isprăviseră merindele şi gloanţele. Bieţii oameni fură siliţi să închine cetatea, cu tocmeală însă, ca Sobieschi să-i lase liberi, să meargă oriunde or voi.

Când porţile cetăţii fură deschise, Sobieschi veni să vază armata cea numeroasă cu care s-a luptat atâtea zile. În loc de oştire multă, el văzu numai opt plăieşi, dintre care patru duceau pe umerii lor pe alţi patru care erau răniţi.

– Unde sunt ceilalţi ? întrebă Sobieschi mirat.

– Optsprezece eram cu toţi, luminate rege ! răspunse un plăieş. Zece au murit în luptă iar ceilalţi opt suntem aici.

– Cum, voi aţi îndrăznit să vă împotriviţi mie şi să-mi omorâţi atâţia viteji ?! strigă Sobieschi turbat de mânie. Nici nu meritaţi să muriţi de sabie, ci de ştreang ! Spânzuraţi-i !

Pe loc, polonii înconjurară pe plăieşi, care, punând jos răniţii, îşi făcură semnul crucii şi priviră cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor.

Un ofiţer polon se apropie cu respect de Sobieschi care şedea mânios şi îi spuse că românii nu şi-au făcut decât datoria, şi-au apărat vitejeşte pământul lor şi că, în loc de ştreang, ei sunt vrednici de laudă.

Regele fu cuprins de milă. Îi iertă, zicându-le:

– Voinicilor, sunteţi liberi ! Mergeţi şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea să vă împotriviţi cinci zile regelui Poloniei!

Sursa : aici 

Codrii Bâcului – Legenda orașului Bacău

De aici se trage, pe cât se pare, după unii istorici numele oraşului Bacău, târg domnesc de vamă, pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400—1432). Căci bâc i se spunea zimbrului şi pline erau padurile de zimbri pe vremea aceea.

Aici au văzut lumina zilei marele poet Vasile Alecsandri şi George Bacovia.

Şi tot aici a crescut Ştefan, flăcăul cu părul ca focul, care numai la 17 ani avea să fie vestitul haiduc Bujor. Fecior în casă la un boier din Bacău, Bujor văzu şi îndură multe nedreptăţi.

Dar într-o zi, trimis de stăpân cu nişte treburi într-un sat, vede cum jupân Aftenie, sărdarul, cu 12 ar năuţi scoate la mezat casa unui ţăran care nu-şi putuse plăti birul.

— Îngăduie-mă până-n primăvară jupân Aftenie să pot ieşi la lucru, că n-am unde-mi duce femeia lăuză şi copiii, acum în prag de iarnă.

— Aruncaţi-l afară ! porunceşte drept răspuns sărdarul arnăuţilor, începând el însuşi a răscoli cu vârful iataganului aşternutul în care zăcea femeia.

— Milă, boierule ! se rugă lăuza ridicându-se să-i apuce mâinile într-o încercare de îndurare.

Sărdarul trase iataganul printre palmele femeii sângerându-le, fără pic de milă.

Bujor nu mai răbdă. Se aruncă asupra sărdarului, îi smulse iataganul şi-l lovi cu tăişul crestându-i capul. Până să se dezmeticească arnăuţii, flăcăul se pustiise în codri.

Apoi, ca unul ce-a cunoscut viaţa în şerbie, Bujor, în jurul căruia mai vin cinci flăcăi, începe să aţină calea negustorilor, ajutându-i „să-şi găsească Bacăul”. Nu-i vămuia pentru el, ci pentru oropsiţi.

Legenda spune că sărdarul Aftenie, după ce s-a-nzdrăvenit, alergă la jupân Caloiros şi se sfătui cu acesta să pună mâna pe haiduc, să-i reteze capul în văzul lumii.

Trei sute de poteraşi au înconjurat drumurile care duceau la târg şi-au pândit codrii, dar Bujor nu se arăta. Ca fulgerul se repezea ba într-un loc, ba în altul, când nimeni nu se aştepta, izbind şi pustiind vistieriile. Câte potere a trimis stăpânirea să-l aducă viu ori mort, tot în zadar. Va fi fost atât de mare îndrăzneala lui, sau aşa cum spuneau cântecele populare „că şi munţii îl ascundeau, văile îl apărau, cetinile îl vegheau, iar vulturii îl vesteau”.

Astfel, cu toate că cetele poteraşilor şi arnăuţilor răscoliră codrii şi munţii, Bujor continuă să răzbune umilinţa asupriţilor, atacându-i pe jefuitori fără cruţare.

Pe rând, se năpustea asupra zbirilor, unde s-ar fi aflat ei, la Bacău ori la Braşov, şi mai departe.

Preţul pus pe capul lui se ridicase la zece pungi cu aur, fără cele cinci, pe care le făgăduiau negustorii. Ba Terinte, un cămătar căruia-i mersese vestea de avar, făgădui ca bacşiş pe fiică-sa, frumoasa Penelopa, celui care-l va da în piept pe haiduc.

Auzind Penelopa de făgăduiala tătâne-său, poate o leacă îndrăgostită de faima haiducului, fugi în munţi să-l caute.

Cât o fi mers, pe unde, dar într-un amurg, Neacşu, fratele de haiducie al lui Bujor, care se nimerise de strajă, o luă drept iscoadă şi-şi înştiinţă tovarăşii.

— Nu-ţi ajung averile adunate de tatăl dumitale jupâniţă, de te-ai încumentat să mă cauţi ? întrebă Bujor întunecat.

— Nu pungile care s-au pus pe capul dumitale, bădiţă, mi-au întins drumul, ci mânia: tată-meu m-a pus şi pe mine, la preţ, în mâna cine ştie cărui vânător de chiverniseală, dar eu l-am hoţit şi iată-mă. „Cu cheile să-i iei averile, cu jungherul zilele”, vorbi Penelopa, scoţând din sân cheile de la sipetele cămătarului şi un jungher de argint cu plasele încrustate în pietre roşii. Iar pe mine să mă faci căpităneasă.

— Apoi mulţam dumitale, frumoasă jupâniţă, i-a răspuns Bujor, dar n-am nevoie de chei, că sipetele mă cunosc şi se deschid numai la un semn. Iar jungherul păstrează-l dumneata. Eu zile de om n-am stins şi n-am să sting cât ar fi de bicisnic. Cât despre căpităneasă, să avem iertare, un bărbat în munţi se cuvine să nu se sprijine de tufe, nici la urcuş, nici la coborâş; tufele au rădăcini subţiri şi te poţi prăvăli uşor.

Ascultându-l, faţa Penelopei se făcuse ca para focului, apoi ca ceara. Îi adusese haiducului inima, şi el o nesocotea cu vorbe ocolite. Plecă fruntea mândră să nu i se vadă lacrimile de mânie.

Haiducii se sfătuiră între ei, iar pe-nserat, Bujor o urcă în şa, la spatele lui, şi-o duse între hotară, la Focşani, într-un bordei aplecat şi umbrit de stejari bătrâni, la tânăra Aniţa (Văduviţa) cum i se zicea. După ochii haiducului care se îmblânziseră, după sfiala şi grija Aniţei, Penelopa înţelese multe. Bujor îi spuse cine-i fata şi cum a ajuns aici, sfătuind-o pe Aniţa să n-o slăbească din ochi şi să caute să-i dea de suflet, că-l avea.

— Tare eşti slab la inimă, bădiţă Ştefane, oftă Aniţa.

Apoi îl rugă să se păzească de poteri c-au împânzit tot ţinutul, iar preţul pus pentru prinderea lui se îndoise.

Dar Bujor îi acoperi vorbele cu sărutări şi ceru vin.

Târziu, Penelopa îl auzi pregătindu-se de plecare, şi pe Aniţa rugându-l printre lacrimi să nu mai coboare un timp, că-i era inima grea de presimţiri.

Apoi fata îmbrăcă straie ţărăneşti, îşi legă părul în năframă ponosită şi se ascunse-n matca ei. Haiducul venea noaptea pe neaşteptate, cu copitele calului înfăşurate în cârpe, ca umbra, bea o ulcică de vin cu Aniţa, care-i şoptea plângând să se păzească.

Bujor însă era prea înverşunat şi poate şi prea tânăr. Glasurile celor jecmăniţi de stăpânire ajungeau întâi în inima lui, apoi în cuget. Nu putea uita palmele însângerate ale femeii lăuze, care ceruse îndurare sărdarului Aftenie.

Prin atacurile lui tot mai dese, încerca să-şi răcorească sufletul, să-i mângâie cât de cât pe îngenuncheaţii din mădularele cărora se trăgea şi el.

— Poteraşii au cai iuţi şi flinte noi, Bujorele !

— Calul meu e mai aprig şi mai credincios, Aniţă. Până şi el înţelege că slujesc o cauză dreaptă. Mă poartă cu drag şi-mi vorbeşte ca un frate.

— O fi năzdrăvan, bădiţă Ştefane ?

— Să nu te-ndoieşti de asta, Aniţă.

— Eşti copil la inimă, bădiţă. Toate fetele din sate sunt cu ochii pe tine.

— Spune repede de cine mă temi mai mult, de poteră ori de fete ?

— De poteră, Bujorule, că primejdioasă cale ţi-ai ales.

Bujor râdea şi îndemna calul la drum.

Pe faţa lui cu pielea ca floarea de cireş, barba roşie, asemenea părului, părea o flacără vie. Părea mândru în şa, şi mai mândru prin curajul său în faţa primejdiilor ce-l căutau. Cine să aline poporul obidit, dacă nu el cu tovarăşii săi de haiducie.

Se spune că năvălea chiuind asupra negustorilor, nu pe ascuns şi nici în tăcere. Chiuind cuteza să hărţuiască poteraşii prin hăţişuri ceasuri întregi. Codrii îl apărau ca pe-un fiu al lor; frunza-l mângâia, apa-l oglindea…

— Vin, vin, răbufnea în râs câte o codană aflată prin pădure la cules de ciuperci.

Bujor se prefăcea speriat, întorcea capul în toate părţile, pasă-mi-te să vadă unde se ascunde primejdia, apoi dintr-un salt smulgea ghiduş fata de pe pământ şi-o înălţa în şa. Le plăcea fetelor să se lase păcălite de Bujor. Era frumos la chip şi curat la fire ca un pui de cerb. Nu l-ar fi trădat nici fetele, nici flăcăii şi nici bătrânii, pentru tot aurul din vistierii.

Bujor le înzestra nunţile; numele lui îl rosteau copiii de cum învăţau rostul cuvintelor.

Toţi priveau cu îngrijorare la viaţa lui, toţi căutau să-l apere. Tăcere adâncă se lăsa asupra lor când vedeau poteraşii cercetând drumurile ascunse.

— N-aţi văzut lotrii trecând ?

— Lotrii nu stau în păduri.

Pironeau priviri nevinovate în ochii hăitaşilor legiuiţi. Dincolo de nevinovăţie, dospea ura.

Îi rosteau numele cu fală. Ei vesteau Aniţei potecile pe care porniseră poterile, drumurile pe care treceau arnăuţii cu birurile adunate de prin sate.

Chipul frumos al Aniţei începuse a se înnegura de grijă. Tropotele cailor celor care-l căutau pe Bujor răsunau pretutindeni, îi sfredeleau sufletul.

Ochii ei verzi, ca iarba crudă, răscoleau desişurile cu luminile lor, căutând să răzbată mai departe până în apropierea celui drag.

— Ascunde-te bine, bădiţă, o mie de călăreţi te caută.

Dar Bujor era prea departe s-o audă. Chiuind şi răbufnind în hohote de râs, se arunca asupra jecmănitorilor.

Înspăimântaţi, arendaşii făcură iar jalbe la stăpânire, care dădu noi porunci; isprăvnicia adăugă noi făgăduieli şi pedepse pentru prinderea lui Bujor.

Dar într-o seară, când coborî spre hotare, calul începu să sforăie şi să se frământe. Fără să-l poată urni, Bujor descălecă şi se strecură printre stejarii din jurul bordeiului. Dar ce văzu îl înfrigură. În locul muşcatei care trebuia să ardă la fereastră după înţelesul lui cu Aniţa, zări flacăra tremurătoare a unei lumânări şi nu mai judecă. Se repezi năuc la uşă, dar o ploaie de plumbi îl şi întâmpină.

Astfel, se spune, că ar fi fost rănit de moarte Bujor. Şi, mai istorisesc bătrânii, că văzând cele întâmplate stăpânului său, calul alergă să-l ajute. Va fi avut Bujor destulă putere să se ridice în şa, sau potrivit legendei calul a îngenuncheat şi l-a sprijinit, cine ştie…

Ca gândul şi ca vântul a trecut apoi murgul printre poteraşi înspre munţi. Plumbii sloboziţi din flinte sfârâiau trecând prin trupul lui, dar, până în vârful Ceahlăului, unde aşteptau tovarăşii de haiducie ai lui Bujor, nu s-a oprit. Plângând cu lacrimi omeneşti, calul s-a culcat în faţa lor, plecând dintre cei vii, odată cu stăpânul său.

Legenda mai spune că trupul tânărului haiduc n-ar fi avut linişte nici după moarte. Poteraşii l-ar fi legat pe spinarea unui cal orb şi l-ar fi purtat prin sate, arătându-l mulţimii ca pe o fiară vânată.

Se povesteşte că din sângele ce-a curs din trupul haiducului, începând de la bordeiul Aniţei, până sus, în Ceahlău, ar fi răsărit poieni de flori roşii, cum nu s-au mai văzut nicăieri.

Unii mai spun că atunci când Aniţa a fost slobozită de poterele care-şi împliniseră crunta lor datorie, împreună cu sărmanii, care-şi plângeau singura dreptate, îl îngropară cu multă pioşenie pe muntele drag. În spinarea lui s-ar fi găsit împlâtntat un jungher cu plăsele de argint, nituit cu pietre roşii. Să se fi lăcomit copila cămătarului la preţul nemaipomenit pus pe capul lui Bujor ? Ori dragostea neîmpărtăşită s-o fi adus aici… nu se ştie.

Sursa : aici

Petele din lună

Au fost doi frați. Cel mare a omorât pe cel mai mic și l-a luat în spinare. În mână ține o căldărușă în care pică de la cel mort din nas, în fiecare an, câte o picătură de sânge. Când va umple căldărușa de sânge, se va aprinde și va arde pământul.

Cain si Abel

Zice-se că Adam a avut doi feciori: Cain și Abel. Cain sta pe lângă casă; Abel umbla pe deal cu oile.

Cel de acasă toată ziulica trebăluia: ba una, ba alta; drege, tocmește, mă rog, ca la casa omului, când se mai gătește treaba?

Cel cu oile umbla numai după ele, da nici nu se trudea, nici nu-și bătea capul cu atâta amar de trebi; umbla hoinar toată ziulica, dârdâind din gură și căscând a lene.

Cain a însemnat în inimă lucrul ista ș-a prins ură pe Abel; cela numai se desfătează și el duce greul casei. Și i-a venit în gând să-l omoare pe Abel; dar nu știa cum să-i facă capătul, că lumea era proastă pe atunci, nu prefăcută ca acum.

Cum mergea Cain într-un rând cu mâncare la frate-su, numai ce vede năruindu-se dintr-un deal o stâncă și, cum a venit de-a tăvălugul în vale, a ucis vreo câteva capre, și Cain cum a văzut întâmplarea asta, i-a răsărit în minte, cum să-l omoare pe frate-său, Abel.

Atunci i-a dus mâncarea frățâne-su; cela a mâncat și Cain s-a întors acasă. Într-altă zi, când s-a mai dus cu mâncare la Abel, l-a găsit dormind sub o coastă de deal. Cain în loc să-l trezească la mâncare, s-a suit pe deal, a năruit câteva stânci; una a nimerit drept în capul lui Abel și el a rămas mort pe loc!

Cain se duce acasă și spune tătâne-su că l-a găsit pe Abel ucis de-o piatră. Lui Adam nu i-a dat prin cap că l-a ucis Cain; el a socotit că niște capre au năruit o piatră și, cum dormea, nu s-a putut păzi și i-a făcut capătul.

Adam și cu nevastă-sa s-au dus să-l vadă. Măsa, ca femeie, când l-a văzut, a început a plânge, că nu știa să-l bocească cum fac acum muierile. Tată-său sta și se uita la dânsul; nu știa cum să-l îngroape și cum se face mormântul. Cum ședeau așa, iaca vede-o vrabie cu-n gândac în cioc, l-a pus jos pe pământ, acoperindu-l cu țărână ori cu nisip, cu ce-a fi găsit, și pe urmă a zburat în treaba ei.

Adam a văzut minunăția asta, a chemat pe Eva și i-a arătat ce-a făcut păsăruica.

— Așa să facem și noi cu Abel, decât l-om lăsa să-l mănânce niște câini, ori niște ciori, ca pe-un hoit. Numai așa i-a venit în cap lui Adam ca să facă groapa și să-l înmormânteze.

Dar Dumnezeu, care-i mare și le vede pe toate, nu l-a cruțat pe Cain, care a făcut cel dintâi omor. L-a luat și l-a pus în lună, întocmai așa cum a ucis pe frate-su Abel, ca să vadă oricine, cât a fi lumea și pământul, pe ucigașul cel dintâi!…

De-aceea se vede-n lună un chip de om stând în picioare și unul lungit, jos la pământ.

Sursa : aici

Legendele Babei Dochia

Baba Dochia, conform lui George Călinescu, face parte din cele “4 mituri fundamentale care au modelat cultura și spiritualitatea româneasca.” Sacrul sta sub semnul venirii primăverii, de aici derivând mai multe legende și tradiții românești, evocate an de an.

Legenda Babei Dochia și Dragobetele

Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânăra ca primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soţia lui Dragobete, însă fără acordul Dochiei.

Baba Dochia pentru a se răzbuna şi pentru a-şi necăji nora, îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagra şi îi spune următoarele: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă şi în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini şiroind de sânge şi era îngheţată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu-şi îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l-a numit Mărţişor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea şi totul începuse să înghețe. Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.

Babele

Povestea spune ca ar fi fost o singură babă, pe care o chema Dochia. Adică… babă nu prea era ea, că… să vedeţi. Ba era chiar fiica unui împărat vestit şi era aşa de frumoasă, că toţi fiii de crai o peţiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea.

Azi aşa, mâine aşa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, porneşte cu război împotriva împăratului, tatăl fetei; îl bate, îl prinde şi se apropie de palatul fetei; căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare şi a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită şi urâtă.

Și-a luat nişte oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă şi topenie de frig, şi şi-a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara când a dat colţul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost aşa de cald, că baba şi-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, şi mai cald, şi baba şi-a mai lepădat un cojoc, şi aşa până ce şi-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când şi-a azvârlit ultimul cojoc, unde nu începe deodată un vânt aşa de puternic, încât o îngheţă pe babă şi o prefăcu într-o stană de gheaţă. Pasă-mi-te c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.

De-atunci a rămas rostul vremii tot aşa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii. Şi tocmai când ai zis Doamne-ajută şi ţi-ai lepădat surtucul, atunci te pomeneşti cu câte un pui de geruleţ, ba încă şi cu câte o zăpadă, de nici nu ştii cum să-l îmbraci iarăşi mai degrabă. De atunci a rămas şi vorba: „Să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!“.

În multe părţi se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal şi că a fugit în pădure şi s-a făcut păstoriţă, de frică să nu cadă în mâinile romanilor şi ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curăţesc curţile, strâng tot gunoiul la un loc şi îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume şi să fie feriţi de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă şi prin case, cu o cârpă arsă.

De acum s-a sfârşit şi cu babele, sfânta muncă începe iarăşi cu bucurie ca şi anul trecut.

Stânca Dochia

Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit.

Într-o zi, s-a depărtat de schit şi a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului.

I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineaţă ieşea să dezmierde florile înviorate de rouă. Alţi prieteni nu avea, decât florile şi păsările codrilor.

Într-o zi, în această poiană a întâlnit un prinţ frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Şi-au făcut multe visuri împreună şi erau foarte fericiţi amândoi.

A venit însă o zi, când Dochia l-a aşteptat în zadar pe drăguţul ei, că acesta nu a mai venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A aşteptat o zi, a aşteptat două, apoi nouă, dar prinţul tot nu s-a arătat. Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata.

A doua zi în zori a ieşit iar să-şi dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere şi deznădejde. În cea de-a douăsprezecea zi s-a suit pe o stâncă mare şi şi-a dat drumul în prăpastie.

De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei.

Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna decembrie. Oamenii cred că, aşa cum este timpul din aceste zile, aşa va fi şi luna corespunzătoare.

Balada Dochiei

scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)

Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.

La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.

Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.

Traian vine-n astă ţară
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.

El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.
Sursa : aici

8 Martie - Semnificaţiile sărbătorii şi repere istorice, naţionale şi internaţionale

In tara noastra, pe 8 martie nu se sarbatoreste doar Femeia ci si (sau mai ales) Mama. Te-ai intrebat vreodata care este istoricul zilei de 8 Martie, de cand dateaza ea ca si semnificatie speciala si cine o mai cinsteste pe femeie si pe mama in aceasta zi de inceput de primavara? De tine depinde ca sa transformi aceasta simpla zi din calendar intr-una cu totul deosebita pentru mama ta.

8 Martie – De cand exista ziua femeii? Cand a devenit ea oficiala?

Am putea spune ca Ziua femeii, Ziua mamei se serbeaza inca de pe vremea grecilor antici. In fiecare primavara, ei o serbau pe Rhea, mama tuturor zeilor. Mai tarziu, in Anglia anilor 1800, a fost mentionata “Duminca mamei”, serbată in a patra duminica de la inceperea Postului Pastelui.

În 1908, 15.000 de femei au mărșăluit în New York cerând un program de lucru mai scurt, salarii mai bune și dreptul la vot, iar în 1909, conform unei declarații a Partidului Socialist din America, Ziua Internaționala a Femeii a fost stabilită pe 28 februarie.

In anul 1909, la 28 februarie, in Statele Unite, s-a serbat la nivel national Femeia in urma unei initiative a Partidului Socialist American. Initiativa a fost preluata in 1910 si in Europa, in cadrul Internationalei Socialiste reunite la Copenhaga. Prima zi s-a tinut la 19 mai 1911 in Germania, Austria, Danemarca si in alte cateva tari europene. Data a fost aleasa de femeile germane pentru ca, la aceeasi data, in 1848, regele Prusiei a trebuit sa faca fata unei revolte armate si a promis ca va face o serie de reforme, inclusiv introducerea votului pentru femei.

Cu toate acestea, la momentul respectiv nu s-a stabilit si o data anume cand se va sarbatorii femeia la nivel international. Decizia s-a luat mai tarziu, dupa Primul razboi mondial, in cadrul unei Adunari Generale a ONU: 8 martie. Urmatorul pas in instituirea unei zile dedicate femeii s-a facut in 1975, cand ONU a proclamat Anul International al femeilor si a declarat perioada 1976-1985 Deceniul ONU pentru conditia femeii. In 1977, Adunarea Generala a ONU a proclamat printr-o rezolutie Ziua Natiunilor Unite pentru Drepturile Femeilor si Pace Internationala.

Ziua femeii a fost recunoscută ca sărbătoare internațională în 1977, devenind o tradiție în majoritatea țărilor din Europa și în SUA, fiecare sărbătorind-o așa cum o simte. Ziua de 8 Martie este pe plan internaţional Ziua Femeilor Militante, a celor datorită cărora femeile au drept de vot, dreptul la proprietate, dreptul la educație, la divorț, la asistență medicală, la contracepție.

În Anglia, unde pe 8 Martie au loc marșuri și întruniri în memoria acestor Femei. În România în ziua de 8 Martie se sărbătorește Femeia, bucuria vieții și motivația de a trăi. Până în decembrie 1989 se vorbea de ziua mamei, prilej cu care se organizau spectacole dedicate mamelor.

După Revoluția din 1989 noțiunea de ziua mamei este înlocuită cu Ziua femeii. Este ziua în care femeia este sau ar trebui să fie ridicată pe piedestalul unei regine, să primească flori în semn de respect și mulțumire.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

8 martie este sărbătoare oficială în țări precum: Afganistan, Angola, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, China, Croația, Cuba, Georgia, Guinea, Eritrea, Kazakhstan, Kîrgîzstan, Laos, Macedonia, Madagascar, Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Rusia, Tajikistan, Turkmenistan, Uganda, Ucraina, Uzbekistan, Vietnam și Zambia, însă este sărbătorită și în alte state, precum Chile, Serbia sau Bulgaria.

Ziua Internaționala a Femeilor în Vest, simbolizează emanciparea femeii, fiind instituită pentru a promova drepturile acestora și egalitatea cu bărbații. Pe de alta parte, sărbătoarea este percepută ca o moștenire comunistă, în estul Europei.

În țările baltice, de 8 martie se pune mai mult accent pe Ziua mamei, sărbătoare marcată prin oferirea de daruri și flori acestora.

Conotația politică din Rusia a dispărut, iar felicitările de 8 martie sunt oferite femeilor din întreaga țară.

În Italia, de 8 martie sunt organizate reuniuni despre afirmarea drepturilor femeilor, a siguranței acestora la locul de muncă, a sănătății.

Bărbații din Italia, oferă de 8 martie femeilor mimoze galbene. Mimozele galbene și ciocolata sunt daruri oferite frecvent și femeilor din Rusia și Albania, în ziua de 8 martie .

În Portugalia și nu numai, femeile sărbătoresc seara zilei de 8 martie în oraș, în grupuri formate numai din femei.

Femeile din Pakistan celebrează în fiecare an, pe data de 8 martie, luptele acestora pentru drepturile femeii și încercările de natură culturală sau religioasă, prin care au trecut acestea.

În data de 8 martie, Ziua Internațională a Femeii este sărbătorită (în unele țări fiind declarată prin lege zi liberă) în următoarele state: Albania, Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Bangladesh, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Cambodgia, Camerun, Chile, Columbia, Croaţia, Cuba, Cipru, Danemarca, Eritreea, Finlanda, Georgia, Grecia, Guineea-Bissau, Islanda, India, Italia, Israel, Laos, Letonia, Kazajstan, Kosovo, Kirghizstan, Macedonia, Madagascar, Malta, Mexic, Republica Moldova, Mongolia, Muntenegru, Nepal, Palestina, Polonia, Portugalia, România, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Suedia, Siria, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam, Zambia. În China, femeile au după-amiaza liberă de 8 martie.

În această zi se obişnuieşte ca bărbaţii să dăruiască flori şi mici cadouri femeilor din viaţa lor – soţiilor, iubitelor, mamelor, fiicelor şi colegelor. În România şi Bulgaria, se păstrează obiceiurile de dinainte de căderea comunismului, când de 8 martie, de Ziua Mamei, copiii făceau cadouri mamelor, bunicilor, învăţătoarelor şi profesoarelor.

În România, Ziua Mamei a fost declarată sărbătoare publică începând din 2010 şi este sărbătorită în prima duminică a lunii mai.

Ziua mamei se sărbătorea încă de pe vremea zeilor din Olimp, în cadrul festival dedicate zeităţilor pe nume Rhea în Grecia Antică.

Sursa : aici si aici

UN MARTISOR ,DOUA MARTISOARE ......,MARTISOARE !

                      

                   Primavara.Iubire.Sinceritate.Veselie.Simplitate.Daruire.Semne,intr-un cuvant MARTISOARE!

Am spus "la revedere" demult banutului de aur sau argint care se purta legat cu ata rosie mai ales de gatul fetelor si femeilor tinere.Acum locul a fost luat de martisoare diferite ,viu colorate din lemn sau plastic, lut sau metal, ata sau hartie, toate stralucitoare, frumoase, minunate.Martisoare ce ne poarta intr-o calatorie fantastica in trecut si apoi din nou in prezent,MARTISOARE de azi si dintotdeauna purtate de toti cei care cred inca in primavara si  iubire,MARTISOARE pline de semnificatii adanci.               
 Legendele ne amintesc de semnificatiile culorilor martisoarelor si de rolul important pe care il aveau micile obiecte considerate adevarate talismane aducatoare de noroc si sanatate .Astazi MARTISORUL inseamna altceva ...mai mult sau mai putin, depinde de fiecare dintre noi.
 MARTISOARELE  ne sensibilizeaza pe toti in fiecare an .Ele marcheaza inceputul primaverii si momentul in care in fiecare dintre noi se petrece o schimbare.SUNTEM chiar si numai pret de o clipa emotionati de martisoarele din jurul nostru si ajungem sa ne oprim in loc si sa privim;                 CEASUL  s-a oprit demult in timp ce mergem prin TRIFOIUL abia iesit la lumina SOARELUI  bland descoperim primul  GHIOCEL plapand care ne bucura INIMA .Urmarim cu privirea printre FLUTURI si PASARI o BUBURUZA care tocmai si-a luat zborul pe CASA unde COSARUL cu SCARA tocmai curata HORNUL pe care s-a catarat o PISICA speriata urmarita de un CATEL vesel.

Si scriem  cu litere devenite si ele martisoare :  E martie dragi copii, veniti sa daruim MARTISOARE !!!!!                                   

MARTISORUL LA VECINII NOSTRII

Daca mergi pe strazile Bulgariei, pe data de 1 Martie, vei intalni numeroase figuri fericite. Dar in primul rand, ochii tai vot fi capturati de martisoare. Toata lumea isi decoreaza hainele cu ele. Mai mult, poti sa observi martisoare purtate chiar de caini si pisici. In satele mici din munti, oamenii isi aranjeaza si animalele domestice din ograda (miei, cai, capre etc) cu astfel de podoabe. Casele au si ele, de asemenea, propriul lor martisor.

Te-ai putea intreba de unde provine acest obicei. In timpurile vechi, "matenitsa" cum sunt denumite martisoarele in limba bulgara, au fost acceptate ca un semn de ritual, ca o amuleta creata special pentru a te proteja de spiritele rele. In zilele noastre, aproape toate aceste simboluri au fost uitate, ramanand doar cel legat de venirea primaverii. Dar si acum, bulgarii cred ca, vor fi sanatosi tot timpul anului daca poarta "martenitsa" in luna martie. Exista o zicala din batrani care spune ca "daca nu porti martisor, Baba Marta va aduce spiritele rele in casa ta". Caracterul mitic Baba Marta personifica primavara si soarele care poate cu usurinta sa arda fetele sensibile ale oamenilor. Conform credintei nationale, Baba Marta este o batrana neputincioasa. Acesta este motivul pentru care are tot timpul la ea un bat de fier in care se spijina. Bulgarii cred ca, temperamentul batranei este foarte instabil. Astfel ca, atunci cand Marta zambeste, soarele staluceste pe cer, iar atunci cand este suparata pe cineva, vremea urata isi face simtita prezenta. Majoritatea ritualurilor aveau ca obiectiv principal multumirea batranei. Baba Marta nu va vizita decat casele curate si bine ingrijite. Din acest motiv, in fiecare an, la sfarsitul lui februarie, bulgarii obisnuiesc sa-si faca curatenie generala in case. Este de fapt un simbol al curatarii de tot ceea ce s-a adunat rau de-a lungul anului, de toate lucrurile vechi si nefertile, si de care trebuie sa te debarasezi odata cu venirea primaverii, pentru a te putea purifica.

Baba Marta are cerinte specifice pentru cei cu care se va intalni la inceputul lui martie. Astfel ca, batranii nu trebuie niciodata sa iasa prea devreme din casa in aceste zile pentru ca batrana doreste sa intalneasca doar fete tinere si femei. Doar asa vremea va fi tot anul frumoasa si calduroasa. Trebuie de asemenea sa poriti "martenitsa".
Toata lumea poarta "martenitsa" in Bulgaria, inclusiv necuvantatoarele. Martisoarele bulgarilor sunt asemanatoare celor din Romania. Sunt facute din doua bucati de matase, una alba si cealalta rosie, rasucite intre ele, la care se ataseaza monede, par din coada de cal, margele, usturoi, carcase de melci etc. Impreuna formeaza amuleta.
In anumite regiuni din Bulgaria martisoarele sunt purtate in functie de statutul social al persoanelor in cauza. Astfel, fetele nemaritate vor purta martisorul in partea stanga a rochiei, in vreme ce fetele batrane il vor purta pe degetul mic al mainii stangi. Barbatii casatoriti poarta "martenitsa" la soseta dreapta.

Martisoarele se poarta o perioada de timp bine determinata, dupa care se agata in copacii care urmeaza sa infloreasca. Procesul scoaterii martisoarelor a fost legat de paracticile de previziune a vremii. In sud, spre exemplu, oamenii cred ca ar trebui sa-ti dai jos martisorul doar atunci cand vei observa un stol de berze. In alte regiuni acest lucru se intampla la vederea unei lebede, existand credinta ca, vei fi tot anul la fel de gratios precum respectiva pasare. Fetele nemaritate isi pun martisorul sub o piatra mare si incearca sa ghiceasca care le va fi ursitul.
Scoaterea martisorului, conform ritualurilor, are un scop bine intemeiat: sa marcheze astfel tranzitia dintre sfarsitul iernii si noul anotimp care incepe.

Martenitsa, aceasta amuleta magica, mostenita de la predecesori, este primul semn al venirii primaverii. El simbolizeaza credinta fiecaruia ca toate vor fi mai bune in anul ce va sa vina.