Cel mai vechi fel de lumina, desigur, a fost lemnul arzator.
Mai apoi s-a dezvoltat in torta (faclie). Egipteniivechi, dar mai ales ninivenii insa inainte cu mii de ani au cunoscut si folosit candela. In Ninive, pe strazi, la distante anumite erau asezati stalpi de piatra, gauriti, in care ardeau sute de kilograme ulei. Pe langa acest sistem de luminat, treptat, s-a descoperit lumina propriu-zisa. Timp de 1000 de ani s-a folosit lumina de ceara, mai apoi s-a descoperit lumina de sau, pana ce in zilele noastre s-a ajuns la lumina de stearina. Acest sistem de lumina a fost utilizat apoi secole de-a randul, imbunatatindu-se de pe o zi pe alta. Astfel, francezii au inlocuit fitilul simplu cu unul rasucit.
Lumina insa, chiar in forma ei perfectionata nu corespundea nevoilor multiple ale omenirii. S-a revenit la iluminatul cu ulei.
Lampile primitive de mai inainte au primit un arzator, care regla lumina, mai apoi francezii au aplicat sticla de lampa, care oprea fumul si dadea flacarii o lumina mai puternica. Pe la sfarsitul lui 1859 s-a descoperit petrolul in America, iar diferitele uleiuri au fost inlocuite cu petrol. Lumina si lampa insa nu erau potrivite pentru iluminarea terenurilor, fabricilor si stabilimentelor mai mari, iar dezvoltarea puternica a oraselor necesita aceasta. Mijlocul de luminare era, doar ca trebuia utilizat. Acesta a fost gazul. Inca din timpurile cele mai vechi, oamenii au cunoscut gazul care iesea din pamant. Fie din nestiinta, fie din frica, nu il utilizau. In Rusia, in jurul orasului Bacu, in Italia si in Anglia, gazul ce ardea deasupra solului era numit foc sfant si nimeni nu cuteza sa incerce utilizarea lui, pe cand in China cu mii de ani inainte gazul era condus prin tevi de bambusin locuinte, unde era utilizat la gatit si luminat. Pe la 1800, pe vremea lui Napoleon, Parisul era luminat cu lampioane de ulei, desi inginerul francez Lebon descoperise luminatul cu gaz. A trebuit sa treaca peste 100 de ani, pana ce oamenii au inceput sa aprecieze valoarea gazului.
Englezii au pretuit nespus de mult gazul. Mecanicul William Murdok a perfectionat inventia lui Lebon si sistemul lui s-a raspandit in toata tara. Mai apoi a trecut si in celelalte tari din lume.
Mintea scrutatoare a omului insa nu s-a oprit la luminatul cu gaz. Nu s-au implinit nici treizeci de ani si a aparut puternicul concurent al gazului, lumina electrica. La inceput si aceasta a fost mai primitiva ca azi. Marele inventator american, Edison a perfectionat lampa electrica, ce se foloseste azi si este raspandita in toata lumea. Azi, orasele, stabilimentele, ba chiar si unele comune mai bine situate sunt luminate cu lumina electrica.
Directorul unui jurnal, fiind cam usor la buzunar si avand o sete nevoie-mare de vin, se gandi cum ar putea trage un chef fara sa-l coste nici un ban. Si dupa ceva gadire, publica in jurnalul lui urmatorul aviz:
A doua zi, el primi treizeci si cinci sticle cu vin bun, de la fiecare carciumar cate una, caci fiecare carciumar stia ca amesteca vinul cu apa si de teama sa nu-i fie dat numele pe fata i-a trimis o sticla cu vin bun.
- Cine oare-a lustruit trunchiurile copacilor si ramurile, cine?
- Cum, nu stii? Primavara.
- Dar pe pasarele cine le-a invatat sa cante asa de frumos? Auzi, mama, cum ciripesc? Auzi? Cine le-a invatat, spune-mi!
- Primavara!
- Ia te uita! Ieri, pe ramurele erau mici si moi bobite, astazi … cate flori! Cine, cine-a preafacut mugurii in florii atat de multe, atat de frumoase? Cine, mama?
- Tot primavara!
- Imi spui, mama, imi spui de ce-i iarba atat de verde, de ce-s pasarelele atat de vesele, de ce-mi vine sa rad, sa sar, sa bat din palme, sa chiui? Cine ma indeamna, mama, cine?
- Primavara …
- Primavara are mama? Cine-i mama ei?
- O fi vreo stea, poate steaua aceea albastra care straluceste seara atat de bland.
- Are tata primavara? Cine-i tatal ei, cine, mama?
- Poate soarele care incalzeste pamantul si coace fanetele si indulceste poamele, soarele e tatat ei, fetita draga!
- Si primavara cine-i, mama? Cum e? Cu cine seamana la fata?
- Cu tine, draga mamii!
- Cu mine? Dar eu nu pot sa infloresc copacii si sa inveselesc pasarelele, nici sa dau putere ierbii sa creasca, nici … nimic, mamica draga!
- Ba da, fetita mea. Tu esti primavara mea!
Pentru varstnicii nostri copiii reprezinta o sansa de mai fi ceea ce au fost. Fiindca asa e viata, copiii sunt cei care au intotdeauna timp sa-i asculte pe batrani, vorbind despre copii si despre bunici ajunsi intotdeauna in pragul unor adevaruri crude si anume ca exista copii ce cresc lipsiti de bunici, dar mai ales ca exista si atatia batrani lipsiti de norocul unor nepoti. Acesta e genul de suferinta pe care nu-l pot povesti decat aceia care-l cunosc. Pentru ca, intr-un fel, bunicii isi recapata prin nepoti zambetul pe care, uneori, si-l pierd din cauza copiilor. Batranetea are sens alaturi cu nepotii si nu e om care sa nu simta cum devine altfel si intotdeauna mai bun cand ii invata pe cei mici, pe-ai lui, cum trebuie sa descopere lumea si cum trebuie sa o traiasca.
Intr-o casa de oameni gospodari, bunicii pun o norma in toate si rostul lor in toate pare firesc, atat de firesc incat doar atunci cand nu mai sunt ne dam seama ce au fost fiindca inainte de a fi bunici, batranii sunt parinti si prin nepoti si stranepoti ei sunt in doua si in trei randuri parinti. Sa ne iubim bunicii cu amintirea copiilor ce am fost si sa-i iubim mai mult cnd nu mai pot si cand dintre toate bucuriile lumii doar de dragoste au nevoie.
Ganduri
Bunicul, cu casa si cu lumea lui ne atrage in fiecare zi ca un magnet. E tare priceput in toate si unul dintre noi sigur ii va fura meseria.
O iubim pe bunica pentru o mie de motive; ca are totdeauna pregatite pentru noi fie o placinta, fie un mar. Dar mai ales o iubim pentru ca avem in fiecare zi un punct in program: vizita la bunica.
Suntem la varsta cand, ei, bunicii ne cred mai destepti decat ei. Dar spun asta mustacind in barba cu inteles … E clar, nu mai au rabdare cu noi sau poate-i adevarat si nu vor sa riste sa fie pusi in incurcatura.
De la ei am sa invat pana la urma tot alfabetul.
Am cei mai destepti bunici – stiu tot ce ii intreb!
Potrivit unei legende orientale, pisica (mata) s-ar fi nascut in arca lui Noe, unde soarecii so sobolanii se inmultisera, chipurile, in asa masura, incat tata Noe l-a rugat pe leu sa-l ajute sa-i stapeasca. Dar orgoliosul rege al animalelor a refuzat asemenea treaba nedemna, ceea ce l-a facut pe comandantul corabiei sa-i carpeasca una peste bot, de l-a apucat pe majestatea sa stranutul. Si, odata cu «hapciu-ul», i-a iesit pe nara stanga si … prima pisica. Mai stii?
.jpg)
In Elvetia au fost gasite, in catunele lacustre din epoca de bronz, printre scheletele altor animale domestice si schelete de pisici. In Egiptul Antic, matele erau sacre, protejate de zeita Bast, iar un oras intreg, Bubastis, le era destinat in exclusivitate. Potrivit relatarilor lui Diodor din Sicilia, pe vremea sa, uciderea unei pisici se pedepsea cu moartea. In Anglia medievala, celor care chinuiau pisicile li se aplicau amenzi grele. In schimb, in Franta, pisicile puteau fi acuzate de vrajitorie si, la fel ca si oamenii, arse pe rug.
Cu rare exceptii, inamica declarata a cainilor, potrivit unor cunoscatori, antipatia reciproca intre acesti doi prieteni ai omului s-ar datora felului diferit in care isi exprima sentimentele proprii fiecare din ei, folosind acelasi limbaj: miscarea cozii! In timp ce insa pentru caine coada-n sus inseamna manie si amenintare, iar coada-n jos, miscata cu voiciune in stanga si in dreapta, bucurie si placere, la pisica este exact invers. Oricum, salbatica sau domestica, siameza, persana sau de Angora, toate carentele de «caracter» de care da adesea dovada, o pisica, in casa, te face sa nu te simti chiar singur … ceea ce in anumite situatii nu este putin lucru.
Adesea copilul este adus la medic pentru ca minte. Din acest punct de vedere exista otoleranta diferita de la parinte la parinte. In timp ce unii parinti sunt socati de minciunile ocazionale ale copiilor lor, altii, dimpotriva, sunt foarte ingaduitori.
Este bine sa stim ca nu putem vorbi de minciuna la copil inainatea varstei de 6-7 ani, varsta de la care copilul are notiunea clara de adevar si de fals, de imaginar si de real. De asemenea, tot de la aceasta varsta copilul realizeaza, mai mult sau mai putin, scopul utilitar a ceea ce afirma contrar cu realitatea, in dorinta sa de a induce in eroare. Pana atunci vorbim de pseudominciuna. Astfel, la varsta de 4 ani se dezvolta la copil simtul adevarului, dar el povesteste fapte neverosimile, plecand de la elemente reale, fara a face insa distinctie neta intre fapt si fictiune. Abia de la 5 ani copilul incepe sa distinga realul de imaginar. La 7 ani ele devine ingrijorat, se rusineaza si are remuscari nu atat pentru vinovatia minciunii, ci mai degraba pentru teama de a fi descoperit.
Se ridica o intrebare fireasca: pentru ce si cum minte copilul? Motivele minciunii si semnificatiile ei sunt numeroase. Minciuna copilului apare, in buna masura, ca rezultat al unei anumite influente familiale si sociale. Astfel, foarte de timpuriu copilul realizeaza ca adultilor, si deci si parintilor sai, li se permite sa deformeze adevarul din politete, din interes, din rea vointa etc. Copilul isi da repede seama ca vorbele, gandurile si actiunile adultului sunt departe de a coincide si ca, de multe ori, minciuna este admisa conventional.
In relatiile parinte-copil trebuie sa existe o reciprocitate si in privinta comunicarii adevarului, caci minciuna adultului conduce inevitabil la minciuna copilului. Nu exista doua feluri de adevar: unul obligatoriu pentru copil si altul relativ pentru adult.
Fara indoiala ca, in cadrul comunicarii parinte-copil, exista un grad de libertate, care nu admite obligativitatea de a marturisi absolut totul. Aceasta se explica, in special, la varsta adolescentei. In cazul in care parintii se dovedesc a fi excesiv de indiscreti, se ajunge in mod nedorit la o disimulare, la o alterare a adevarului. Anumite minciuni nu sunt altceva decat simple jocuri, prin deformarea realitatii copilului amuzandu-se. Dar aceasta tendinta, manifestata prin joc, se poate transforma in obisnuinta de a minti. Intocmai ca si jocul, minciuna reprezinta un fapt de imaginatie.
O alta atitudine care conduce copilul la minciuna este si acela de a-l banui si invinovati sistematic de minciuna. “Nu are rost sa spun adevarul, deoarece tot nu voi fi crezut” – va spune copilul. De altfel, trebuie evitate relatiile de tip acuzare-aparare permanenta, practicate de unele familii. Daca copilul va fi mereu acuzat si condamnat, el se va refugia automat in minciuna.
Nu trebuie neglijat nici faptul ca minciuna poate fi invatata atat in raporturile sociale, cat si, in special, in cele familiale. In plus, ea este legata si de structura si caracterul copilului. In acest sens, se poate vorbi de o adevarata tendinta spre minciuna.
In general, copilul minte cu un scop bine determinat. Cel mai adesea, el recurge la minciuna pentru a evita pedeapsa. Astfel, copilul scolar va minti in scopul de a convinge asupra unor rezultate bune, atunci cand notele obtinute sunt slabe. La pubertate insa, minciuna este legata adesea de satisfacerea unor nevoi erotice nepermise.
Exista si cazuri in care copilul minte pentru a nu fi pedepsit de un prieten sau, dimpotriva, pentru a pedepsi pe altul din invidie, ura si razbunare.
Nu trebuie omisa nici minciuna spusa dintr-un sentiment de solidaritate cu grupul de prieteni. De asemenea, ea mai poate fi expresia unei dorinte neexeprimate, nerealizate si contrariate de diverse opozitii, ca o compensare. Astfel, un copil normal, dar neadaptat unui moment de viata, fuge de o situatie de care ii este teama pentru a se refugia intr-o lume pe care o creeaza dupa dorinta sa si in care isi satisface trebuintele neimplinite.
Copilul timid minte, pentru ca sa para ceea ce ar vrea sa fie, dar exista si copii care mint, pentru a-si ascunde ignoranta sau pentru a obtine ceea ce n-ar avea daca adevarul ar fi cunoscut.
Dar aceste exemple nu epuizeaza complet motivatiile minciunii la copil. Din multitudinea de fapte si plasmuiri imaginare rezulta insa un fapt comun, si anume dorinta copilului de a-si satisface nevoile contrariate de ambianta. In consecinta, decurge de aici o sarcina importanta pentru educatori, si anume aceea de a descoperi motivele minciunii si de a elimina factorii care au determinat-o, fara a ne situa permanent pe o pozitie de acuzare si condamnare.
Trebuie sa admitem ca minciuna pana la un anumit punct serveste copilului sa se impuna fata de cei mai puternici decat el, constituind o manifestare obisnuita de autoafirmare. Insa atunci cand minciuna se repeta prea mult, fara un sens sau un scop in sine, sau atunci cand ia un caracter fantezist persistent la o varsta la care copilul face deja distinctia intre real si imaginar, minciuna devine patologica. Acest fapt trebuie sa ne determine sa ne gandim la o tulburare psihica, in care caz vom apela la sfatul competent al medicului psihiatru.
Intr-o dimineata, pe cand strabatea poiana cu maci, Thor si-a dat seama ca pluteste pe o frunza rara, mai grea, mai iubita si mai bogata ca orisice comoara.
Intre copaci, soarele i-a spus, poate,
cateva cuvinte leganat fermecate.
Thor s-a oprit langa un izvor si si-a privit ochii tremurati de un fior:
“Deci plutesc pe o frunza rara
Frunza e ca o lacrima sau ca o para,
Dar este frunza mea pentru intaia oara!
Se roteste ca o albina
Pe langa o tulpina
Inflorita ...”
Lui Thor, genele ii tremurau ca intr-un zbor.
“Este o frunza usoara ca o pasare,
O frunza printre stele,
Albastra ca o piatra de cer prinsa-n inele ...”
Si s-a facut drept ca lumina, umerii i s-au ridicat in asteptare si dimineata aceea parea ca ajunge la crestele de nea ale muntilor din departare.
Cu ochii albastri ca zorile,
Thor alunga fulgerele si ploile.
In poiana cu maci, oprind lacustele si vantul,
Thor apara frunza sa rara: Pamantul ....
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
