1 aprilie – Ziua Pacalelii

ZIUA PĂCĂLELILOR are o istorie îndelungată.

 Una dintre ipotezele cu privire la originea zilei de 1 aprilie este legată de Noe, care se pare că şi-a trimis porumbelul să caute în mod greşit uscat după ce apele au inceput su se retragă de pe uscat pe 1 aprilie.

O altă variantă este legată de răstignirea lui Iisus Hristos, care se spune că după ce a fost condamnat

 la moarte, a fost trimis de la Annas la Caiaf, apoi la Pilat, apoi de la Pilat la Herod şi invers, 

răstignirea având loc la 1 aprilie.

ZIUA PĂCĂLELILOR, legată de schimbarea calendarului

A treia ipoteză, acceptată de majoritate, susţine că originea zilei de 1 aprilie are strânsă legătură cu schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. În vechiul calendar, ziua Anului Nou era sărbătorită pe data de 1 aprilie, în loc de 1 ianuarie. După schimbarea calendarului gregorian, în 1582, în timpul lui Carol al IX-lea, oamenii au avut iniţial probleme de a se obişnui cu sărbătorirea noului an la 1 ianuarie. Cei care sărbătoreau Anul Nou la 1 aprilie au fost numiţi "nebuni de aprilie". Pe măsura trecerii timpului, felicitările trimise pentru Anul Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoţite adeseori de cadouri hazlii.
Indiferent de unde se trage, ziua de 1 aprilie este recunoscută ca fiind Ziua Păcălelilor în majoritatea ţărilor lumii. Marcată mai întâi în Europa, Ziua Păcălelilor a emigrat peste Ocean şi apoi pe tot globul.
În Franţa, unde Ziua Păcălelilor a fost marcată pentru prima dată în secolul al XVI-lea, cel care cade victima unei păcăleli este numit "poisson d' Avril" (peşte de aprilie). Acesta trebuie, conform tradiţiei, să poarte întreaga zi o hârtie prinsă cu un ac cu gămălie, pe spate. Hârtia trebuie ori ori să fie decupată în formă de peşte, ori să aibă un peşte desenat. Toate acestea din cauza faptului că în luna aprilie, potrivit astrologiei, soarele părăseşte semnul zodiacal al "Peştilor".

 Ziua Păcălelilor este marcată timp de două zile în Anglia: cel păcălit este numit "noddy" şi trebuie să poarte o coadă ataşată pantalonilor sau fustei. În Scoţia, acestuia i se spune "April qowk" sau "April cuckoo"(cuc de aprilie), pentru că aceasta este prima pasăre care vesteşte venirea primăverii. Importanţa cu care este privită Ziua Păcălelilor în Marea Britanie este dovedită de emisiunile TV, care nu de multe ori au derutat populaţia.
De exemplu, acum câţiva ani, televiziunea naţională a tansmis un documentar despre o fermă specializată în cultivarea de spaghete. Imaginile prezentau fermierii care culegeau spaghetele din arborii de spaghete!
Nu este însă singurul caz în care mass-media s-a implicat în păcăleli de 1 aprilie. Astfel, în 1998, un ziar din Alabama a anunţat că parlamentul statului Alabama a hotărât să schimbe valoarea numărului lui Pi, rotunjindu-l la valoarea 3; în 1950, o televiziune olandeză a anunţat că Turnul din Pisa s-a prăbuşit; în urmă cu ceva ani, anumite pagini de internet din China şi Coreea au anunţat că Bill Gates a fost asasinat, iar în 1995 televiziunea din Malta a anunţat descoperirea unei grote subterane în care se află un templu preistoric.

În Spania, celor păcăliţi de 1 APRILIE zi li se atribuie epitetul de "nătărăi".

Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie "Ziua păpuşilor", sau "Ziua bucuriei celor mici", cărora le oferă în dar păpuşi.
Ziua Păcălelilor este sărbătorită şi în unele state din America Latină - Peru, Mexic şi Columbia, dar la 28 Decembrie, sub numele de "Dia de los inocentes" (ziua celor naivi). Aceeaşi sărbătoare este marcată şi în Belgia, unde însă se sărbătoreşte şi 1 aprilie.
În Iran şi în unele părţi din India, Ziua Păcălelilor ("Sizdah Bedar") are loc în cea de-a 13-a zi a Anului Nou (Noruz), anul acesta la 2 aprilie, după calendarul zoroastrian, după care se gidează parşii.

 În România: FARSELE de 1 aprilie au început să fie practicate în secolul al XIX-lea.
Păcălelile practicate de 1 aprilie variază de la cele simple, de genul, "Ţi s-au murdărit pantofii" la cele foarte elaborate, la care unul sau mai mulţi membri ai familiei sau prieteni "lucrează" mai multe zile.

Un grup de istorici contemporani a realizat un top al celor mai reuşite farse de 1 aprilie ale tuturor timpurilor. Primul loc este ocupat de farsa jucată de primăria oraşului Koln (Germania), în 1993, celor care practicau jogging în parcul din centru. Gardienii i-au oprit pe alergători, spunându-le că tocmai a fost votată o lege, cărora dacă nu i se conformează, vor fi amendaţi. Gardienii spuneau că legea impune încadrarea alergătorului în limita de 6 km/h, nici mai mult, dar nici mai puţin. Motivul? O altă viteză ar fi deranjat veveriţele din parc, aflate în perioada împerecherii. 

Există şi superstiţii legate de păcălelile de 1 aprilie. Se spune că este bine să faci farsele înainte de ora prânzului, pentru că altminteri vei avea ghinion tot anul.

Delfinul - mit si realitate

Delfinii sunt mamifere marine înrudite cu balenele. Sunt aproximativ patruzeci de specii de delfini. Mărimea lor variaza de la 1,2 metri si 40 de kilograme pana la 9,5 metri si 10 tone (Orca sau Balena Ucigasa).
Se găsesc pretutindeni pe glob, în special în mările mai puţin adânci. Sunt mamifere carnivore, mâncarea lor constand în general din peşte şi şerpi.

Numele lor vine de la grecescul «delphis » care era înrudit cu « delphys » (pântec). Aşadar numele animalului poate fi interpretat ca însemnând numele unui animal marin cu pântec. Numele a fost transmis prin latinescul « delphinus », latina intermediara « dolfinus » si franceza veche « daulphin » care a reintrodus « ph » -ul în cuvânt.
Familia Delphinidae este cea mai mare din Cetacee, si relativ tânără : delfinii au apărut acum aproape 10 milioane de ani. Sunt consideraţi cele mai inteligente animale si apariţiile lor prietenoase precum şi atitudinea lor jucăuşă i-au facut populari în cultura umana.
Orcile şi alte câteva specii înrudite cu ele apaţin familiei Delphinidae şi se clasifica aşadar ca delfini, chiar daca sunt numite balene.

Delfinii, ca si balenele, descind din mamiferele terestre, stramoşii lor devenind acvatici în urmă cu aproape 50 milioane de ani. Scheletul delfinului are două mici oase în zona pelviană, ce par a fi rămăşiţele unor picioare posterioare ale strămoşilor tereştri. Delfinii au forma corpului fusiformă, adaptată înotului rapid. Coada este folosită pentru propulsie, dar împreună cu aripile pectorale asigură şi controlul direcţiei. Aripa dorsală oferă stabilitate în timpul deplasarii. Culoarea variază de la specie la specie, însă cea mai întâlnită este gri cu nuanţe mai deschise în modele de linii şi pete.
Capul delfinului conţine un biosonar, un organ rotund, ce-l ajută să se orienteze. La multe specii fălcile sunt alungite, formand un fel de cioc. Numărul dinţilor variază, ajungand la unele specii pana la 250. Delfinii respiră printr-un orificiu situat pe partea superioară a capului, aerul ajungând mai apoi în traheea situata anterior creierului. Delfinii au creierul mare, complex şi diferit de cel al mamiferelor de uscat. Spre deosebire de acestea, corpul lor nu are păr, excepţie făcând delfinii Boto, care au păr scurt în jurul ciocului.
Majoritatea delfinilor au văzul foarte bun atât în apă, cât şi în afară, iar auzul superior celui uman. Deşi au câte o deschizătura mică pentru ureche în fiecare parte laterală a capului, se crede ca auzul sub apă este perceput şi (daca nu în exclusivitate) prin falca inferioară, care conduce vibraţiile sunetului către urechea mijlocie. Se mai crede că dinţii sunt astfel aranjaţi încât să acţioneze ca o antenă pentru biosonar, astfel încât să poată localiza cu precizie locaţia unui obiect. Simţul tactil al delfinilor este de asemenea bine dezvoltat, cu terminaţii nervoase grupate în piele, în special în jurul aripioarelor şi zonei genitale. Lipsa nervului olfactiv a dus la concluzia că delfinii nu au simţul mirosului, însă acest deficit este înlocuit de simţul gustului (s-a observat că delfinii au exprimat preferinţe pentru anumite feluri de peşte).

Delfinii sunt des priviţi ca fiind printre cele mai inteligente animale de pe pământ. Sunt sociabili, trăiesc în bancuri de pana la 12 indivizi.Bancurile se pot reuni în superbancuri ce pot depăşi o mie de indivizi. Apartenenţa la un anume banc nu este rigidă. Delfinii pot schimba bancurile în mod frecvent. Cu toate acestea, se creează legaturi puternice între ei (nu îşi părăsesc indivizii bolnavi sau răniţi şi îi ajută chiar să respire pe cei ce au nevoie, ducându-i la suprafaţă).

Un alt mod de a-şi manifesta altruismul este că îi protejeaza pe oameni de rechini înotând în cercuri în jurul lor. Delfinii au şi o natură agresivă faţă de semenii lor. Cu cât un mascul este mai bătrân, cu atât are mai multe cicatrici. Motivul pentru care se luptă pare a fi supremaţia asupra femelelor, de multe ori masculul învins fiind exilat.


Perioada de gestatie variaza de la 11 – 12 luni pana la 17 luni (la orci). Datorită faptului că delfinii respiră la suprafata apei, ei dorm în general avand activă câte o emisferă cerebrală, necesară respiratiei, şi un ochi deschis, pentru a preveni posibile atacuri. Au fost monitorizaţi delfini captivi la care amândouă emisferele cerebrale indicau starea de somn, şi care, printr-o mişcare reflexă a cozii, se ţineau la suprafată.
Delfinii sunt aleşi ca o foarte bună metodă de terapie în problemele psihice ale oamenilor, însă nu se cunoaşte încă în ce grad ei sunt mai eficienţi decât animalele de casă.

Taina vindecării

 

  de Bruno Ferrero

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave.  Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
– Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…
Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe.

În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.
La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

Invatand litera Z

O linie frânta-n trei,

Este Z, şi dacă vrei

Pe caiet să scrii “Zoreşti”

Nu mai ai cum să greşeşti.

Ba chiar poţi să povesteşti

Că zăpada este mare

Şi zarzărul zărit în zare,

Este nins de parcă-i floare.

Zdreanţă zburdă fericit

În zăvoiu-nzăpezit

Şi la zvon de zurgălăi,

Latră şi se-ascunde-n clăi.

E-un căţel mai zăpăcit,

Zvăpăiat şi zbânţuit:

Zbier la el şi-l trag de zgardă,

El zvâcneşte din zăpadă,

Sare-n sus şi dă din coadă!

[ FOTO ] Fluturasul meu - Malina Olinescu

Soarele a răsărit
În poiana cu pitici.
Fluturaşul s-a trezit,
S- a trezit din somn.

Sus, sus, tot mai sus,
Zboară fluturaşul meu.
Sus, sus, tot mai sus,
Fluturaşul meu.

Păsările i- au urat:
Bună dimineaţa!
Fluturaşul colorat,
S- a trezit din somn.

Sus, sus, tot mai sus,
Zboară fluturaşul meu.
Sus, sus, tot mai sus,
Fluturaşul meu.

El dansează printre flori
Printre florile de mac
Fluturaşul colorat,
S-a trezit din somn.

Sus, sus, tot mai sus,
Zboară fluturaşul meu.
Sus, sus, tot mai sus,
Fluturaşul meu.

Muzica si text: LILIANA STEFAN

Fericirea in copilarie

Relatia cu un subiect ne aduce paralel cu experienta cotidiana de suprafata, dar si cu cea de reflectie (de profunzime): visele si reveriile, un anumit numar de forme si fantasme care ocupa «folclorul» nostru individual, informatii asupra marilor teme umane – toate solicita un spirit analitic deosebit, chiar talent, caci, dupa expresia lui Jean Cocteau: «Cand privesti zanele, ele dispar». Fericirea, ca si zana, este de fapt o iluzie in planul realitati sau, mai exact, o realitate doar in planul imaginarului.

Fericirea este un cuvant ambiguu, sursa de neintelegeri, capcane, fals subiect, subiect tabu. Fericirea, termen fenomenologic, nu desemneaza un subiect pentru psihanalisti, dar revine si in limbajul acestora care nu-l pot exclude din reflectiile lor. Freud, vorbind intr-o maniera pesimista, il defineste ca pe realizarea unei dorinte infantile. Definitie fecunda, dar insuficienta. Radacina infantila se regaseste, fara indoiala, dar demersul care ne aduce in copilarie nu este specific. Toata dinamica vietii mintale presupune o continuitate in timp, utilizarea si intelegerea mecanismelor defensive ale tensiunilor si conflictelor copilariei. Iar daca este vorba de o dorinta infantila, este mai mult decat necesar ca aceasta dorinta sa se poata mentine dara modificari notabile pe parcursul evolutiei.

Majoritatea trateaza caracterul tranzitoriu si iluzoriu al fericirii: in timp ce pentru unii ea constituie o cale posibila si un ideal dezirabil, pentru altii este o pretentie derizorie scandaloasa. Intr-adevar, este vorba de un subiect deificil de tratat, de considerat in mod obiectiv, pentru faptul ca suscita implicatii morale, estetice ale Supraeului sau idealul Eului.

Evocarea fericirii antreneaza adesea o referinta directa la copilarie si este o banalitate sa desemnezi copilul la sanul mamei ca simbol al fericirii, acceptat de un numar mare de oameni.

A spune despre copii ca nu-si cunosc fericirea implica o nostalgie a situatiei lor familiale: protejat, dependent si ignorand anumite aspecte ale realitatii, se presupune ca fericirea este precara, dificila sau imposibil de pastrat in cunostinta de cauza.

Fericirea in copilarie comporta dimesiuni obiectuale si de nivel ce nu poate fi comparat cu cele ale adultului. Copilul fericit priveste spre viitor cu credinta ca visul sau va deveni realitate, va ingloba realitatea. Acest lucru nu este posibil la adult, care, dimpotriva, a invatat posibilitatile si a cunoscut dificultatile si a cunoscut dificultatile prin care elanul sau se traduce in real.

Nu este exclus ca posibilitatile fericirii sau vocatia fericirii sa fie legata de trairi vechi familiale, de o fixare care, in acelasi timp, joaca rolul de punct de plecare, de ritm bazal asupra caruia se grefeaza alte ritumuri secundare. Iar daca sunt putine similitudini intre fericirea unui copil si cea a unui adult, este putin probabil ca un copil nefericit multa vreme si mai ales precoce nefericit sa devina un adult fericit.

Grupul de litere " CHI "

Litera " Z "

Zece zebre şi-un zebroi

Pasc pe câmpul de trifoi

Şi cum stau aşa-nşirate,

Îndungate şi-nvărgate,

Zici că Leana a spălat

Şi întinse la uscat,

Agăţate, colo-n zare,

Parcă ... zece pijamale!

Lectia

de Lev Tolstoi 

Leul,măgarul și vulpea s-au dus la vânătoare.Au prins mult vânat și leul a poruncit măgarului să facă împărțeala.
Măgarul a împărțit totul în trei părți egale și a spus:
– Poftim ,fiecare să ia o grămadă!
Leul s-a mâniat și l-a mâncat pe măgar.I-a poruncit apoi vulpii să facă împărțeala prăzii.
Cumătra a adunat aproape tot într-o grămadă pentru leu, iar pentru ea a lăsat aproape nimic.
Leul i-a spus:
– Bravo ție! Așa se face împărțeală corectă! De unde ai învățat să împarți așa bine?
-De la măgar ! i-a răspuns vulpea.

Cine-mparte parte-și face!

Spaima trece primejdia rea !

Fericit este acela care poate învăţa din nenorocirea altora.

 

Cel mai puternic din lume

poveste populară

A fost odată un tigru foarte bătrân. Trăia într-un codru des. Despre înţelepciunea lui se dusese vestea prin toate împrejurimile. Dar într-o zi îi veni ceasul să moară. A poruncit îndată să vină unicul său fiu, pe care îl întrebă:
– Ştii, tu, fiule , cine are colţii cei mai tari din lume?
– Desigur, tigrul! răspunse fiul.
– E adevărat. Dar stii tu cine are ghearele cele mai ascuţite?
– Desigur, tigrul! răspunse din nou fiul.
– E adevărat şi asta. Şi acum, spune-mi, cine aleargă cel mai repede?
– Desigur, tigrul! exclamă fiul, fără să stea mult pe gânduri.
– Şi acum am să-ţi pun ultima întrebare: Cine este cel mai puternic din lume?
– Tigrul! Tigrul! Tigrul! strigă de trei ori puiul.
– Te înşeli, dragul meu. Să ţii minte de la mine: Cel mai puternic pe pământ este omul! Să te fereşti a ieşi în calea lui. Să nu te iei la luptă cu el, ocoleşte-l!
Spunând aceste vorbe, bătrânul tigru îşi dădu sufletul.
Puiul de tigru rămase apoi multă vreme pe gânduri la cele ce-i spusese părintele său în ultimele clipe ale vieţii sale. „Dar unde aş putea eu găsi pe acest om? Aş vrea să-i văd barem cu un ochi, colţii şi ghearele sale.”
Şi puiul de tigru plecă în căutarea omului.
Merse el ce merse şi întâlni un asin păscând pe o pajişte. „Poate că acesta este omul?” se gândi tigrul şi ţipă cât îl ţinură puterile:
– Ei, nu cumva tu eşti omul?
– Nu, răspunse asinul, sunt un prieten patruped al omului.
– Atunci, rogu-te, povesteste-mi cum este omul la înfăţişare. E adevărat că are colţi mai tari şi gheare mai ascţite ca ale mele?
– Ce tot spui, tigrule, se miră asinul. Omul nu are niciun fel de colţi sau gheare. El e puternic datorită minţii sale.
– Eşti un prost, asinule, nu ştii nimic. Tatăl meu mi-a vorbit cu totul altfel despre om, spuse supărat tigrul şi plecă mai departe.
La celălalt capăt al poienii, tigrul întâlni o cămilă. Începu să o întrebe şi pe ea ce ştie despre om. Dar când aceasta îi spuse că omul este mic de statură şi că ea trebuie să se plece în genunchi ca omul s-o încalece, tigrul nu vru s-o creadă.
– Răposatul meu tată mi-a spus că omul este cel mai puternic de pe pământ şi asta înseamnă că este şi cel mai mare! spuise tigrul amărât şi porni iar prin lume.
Multe zile şi nopţi rătăci el prin văi în căutarea omului. Începuse chiar să-şi piardă nădejdea de a-l mai întâlnu vreodată. Când, deodată, auzi nişte pocnete în pîdure. Se ascunse într-un tufiş, se ghemui şi începu să privească. Lângă un copac se afla o fiinţă fără colţi, fără gheare şi chiar fără blană, lovind cu ceva într-un brad.

Din două sărituri, tigrul ajunse în faţa omului. Îşi înălţă capul şi întrebă:
– Ascultă, locuitor al pădurii, multe animale cunosc în codru, dar văd pentru prima dată o arătare ca tine. Aş putea să te mănânc. Nici măcar blană nu ai!
– Dar eu nu sunt animal, răspunse tăietorul de lemne. Eu sunt om.
Se miră mult tigru şi se gândi: „Pesemne că bătrânul meu tată îşi pierduse minţile când mă speriase cu puterea omului.”
Apoi spuse cu glas tare:
– Acum am să te mămânc.
Omul îl privi, apoi îi răspunse:
– Ascultă-mă, tigrule, mă învoiesc cu ceea ce spui tu. Însă înainte de a muri de colţii şi de ghearele tale, aş vrea să-ţi arăt şi eu ce putere am. Te învoieşti?
– Ei, atunci arată-mi, dar mai repede. Am umblat mult prin munţi şi văi până să te găsesc şi acum mi s-a făcut o foame grozavă.
Omul îl conduse pe tigru în coliba sa, făcută din lemn de esenţă tare, şi-i spuse:
– Coliba asta am făcut-o pentru mine. Este o locuinţă foarte buna. Nu pătrunde nici ploaia, nu te arde nici soarele şi nici zăpada nu poate intra. Nu eşti curios, tigrule, să vezi cum aratpă pe dinăuntru?
– Nu, mai întâi să-mi arăţi cum se închide şi se deschide locuinţa ta.
Tăietorul de lemne se învoi, intră în colibă şi închise uşa după el.
– Acum încearcă, tigrule, să mă scoţi de aici!
Tigrul se aruncă furios spre uşă, înfipse ghearele în ea, o zgâlţâi cu colţii, dar în zadar. Uşa se dovedi a fi mai puternică decât colţii şi ghearele tigrului.
– Ai priceput, tigrule, ce fel de locuinţă am? spuse tăietorul de lemne, deschizând uşa. Nu mi-e frică de nimeni în ea.
Tigrul se gândi: „N-am întâlnit un animal mai prost decât acesta. El putea doar să scape de mine, rămânând în locuinţa sa”. Iar cu glas tare adăugă:
– Ei, acuma dă-mi voie să văd ce ai acolo, înăuntru.
– Poftim, cu multă plăcere, răspunse tăietorul de lemne cu bunăvoinţă, invitându-l pe tigru să intre în locuinţa sa.
Numai ce tigrul păşi pragul, omul închise repede uşa şi o propti cu un lemn gros. Tigru îşi dădu , în sfârşit seama că a căzut în capcană şi prinse a urla şi a se arunca în uşă, strigând:
– Dă-mi drumul, eu trebuie neapărat să te mănânc, dă-mi drumul!
– Acum e prea târziu, îi spuse tăietorul de lemne. Părintele tău ţi-a spus că omul este cel mai puternic din lume. Tu n-ai vrut să crezi. Acum te-ai convins singur.
Din acea vreme, în coliba tăietorului de lemne stă întinsă pe duşumea o blană moale şi frumoasă.