de Passionaria Stoicescu
Au fost odată nişte şcolari din clasa I dornici să facă o excursie la munte. În prima duminică însorită de vară, doamna învăţătoare i-a adunat pe toţi şi au pornit în drumeţie. Unul mai voinic căra în spate rucsacul plin de mâncare, iar ceilalţi sacoşe în care, alături de hainele de schimb, odihnea şi o carte cu poveşti şi poze. Numai Mihai se trezise cu abecedarul în sacoşa lui.
‒ Vreau să merg şi eu în excursie! şi, nici una nici două, cartea intrase în sacoşă spre mirarea băiatului.
Se jucară copiii, citiră poveşti noi, cântară, alergară într-o poiană însorită, împrejmuită de stânci, chemară ecoul să le răspundă, culeseră zmeură şi margarete şi într-un târziu se încolonară frumos şi plecară.
Erau nişte copii ordonaţi şi grijulii cu pădurea şi cu locul în care se jucaseră, aşa că n-au rupt crengi sau flori, mai mult decât le-ar fi trebuit pentru câteva coroniţe, şi n-au lăsat în urma lor nicio hârtie. Doar Mihai s-a zbenguit, a alergat şi de abecedar a uitat. I-a căzut sub o tufă de zmeură rubinie, fără ca nimeni să vadă sau să ştie.
Tocmai atunci trecu prin poiană Ariciul. Deschise primele pagini şi ce să vezi? În dreptul literei A, stătea pe foaia abecedarului un arici, care-l privea curios şi-şi zburlise ca peria, ţepii mici.
‒Aaa! Asta-i o carte pentru arici! Cine-o fi uitat-o aici?
O broscuţă verde ca smaraldul îl auzi şi veni în fugă să vadă cartea aricilor.
‒Bre, bre, bre, zise ea, baremi de-ar fi adevărat…Aici e un arici, dar mai departe, ce zici?
Mai departe, în dreptul literei B erau o broscuţă şi o barză, purtând pe cap câte o băsmăluţă.
‒Nu prea ne avem noi două, bine, dar cartea asta nu-I deloc pentru tine. E pentru berze şi broscuţe, purtând pe cap băsmăluţe! Aşa că nu mai striga atât!
Din desişul pădurii, Căprioara venea agale cu puiul ei.
‒Pot să văd şi eu cartea berzelor şi a broscuţelor, mămico? ceru voie politicos iedul, bătând cu sfială din genele lungi.
O adiere de vânt dădu mai departe foaia şi ce să vezi? Din carte, ca la fotograf, privea o căprioară, iar un cuc pe-o creangă conducea un taraf.
‒Vai, Broscuţo dragă, zise Căprioara, nu ţi-e ruşine să minţi? Dar asta e o carte pentru căprioare şi pentru vecinul meu Cuc, care-mi cântă cu plăcere, oriunde mă duc!
Dar n-apucă să se uite prea bine, că deodată simţiră un miros neplăcut. Trecea prin poiană vecinul Dihor, cam nemâncat şi abătut.
‒Ce-aţi prins aici? O pasăre cântătoare? se repezi el, în timp ce toţi îşi scoaseră batistele şi şi le puseră la botişoare.
‒O carte pentru căprioare, care nu cred că te interesează! zise Căprioara, uitându-se cu dispreţ în partea opusă, unde se simţea mai puţin duhoarea.
‒Să văd! sări Dihorul-neîncrezătorul şi cu lăbuţa dădu foaia.
‒Ce spui, surioară Căprioară? Dar mai departe te-ai uitat, în dreptul literei D, pictat? Uite şi-un dovlecel…Nu mă prea omor după el! Dar stai, mai e şi-un degetar pentru Dihoreasa-croitoreasa. Puteţi să vă puneţi batista la bot de zece ori, dar asta-i carte pentru dihori!
Atunci Ariciul, Broscuţa, Caprioara şi puiul ei începură să plângă. Dar nici că se sinchisea de asta Dihorul-urât-mirositorul. Şi în poiană, la un moment dat, se petrecu ceva ciudat; cineva întorcea înapoi plânsul lor depărtat.
‒Oac, am să plâng, pân-o să strâng din lacrimi un lac! scânci Broscuţa.
‒…un lac! se auzi încă o dată.
‒Şi eu am să plâng aici, pân-o veni tot neamul meu de arici!
‒…arici! se auzi şi pentru el.
‒Noi o să plângem până apune soarele, să vină toţi cerbii şi toate căprioarele!
‒… căprioarele! se auzi şi de data asta.
‒Puteţi să plângeţi şi-o săptămână…zise Dihorul.
‒… şi-o săptămână! se auzi în urma lui.
‒Dar cine ne tot îngână? se sperie Dihorul-bănuitorul şi începu să se uite de jur-împrejur.
‒Sunt eu, Ecoul, şi-am ascultat cearta voastră. Daţi foile cărţii mai departe şi veţi vedea că şi eu sunt trecut în carte. Sunt doar scris, figura mea nu-I desenată, căci nimeni nu m-a văzut vreodată… La litera E, lângă erete…
‒Ete-te-te, zise Ariciul ştergându-şi ochii.Eşti, probabil, un animal mai nou, că n-am auzit de…Ecou!
‒…ecou, ecou, ecou! răspunse Ecoul şi se stinse.
Tocmai atunci, sclipind în zare, venea cavalerul Fluture, bătând din aripioare.
‒Ce fel de floare e asta? întrebă el, minunându-se de foile viu colorate ale abecedarului, care rămăsese deschis la litera E.
‒În niciun caz nu e pentru fluturi! rânji Dihorul cu răutate şi plecă, văzându-şi de drum mai departe.
‒Uită-te, dacă doreşti, e o carte pentru broscuţe, arici, căprioare, dihori şi un animal mai nou, care ne-ngână pe toţi…nevăzutul Ecou!
‒Ah, ce frumos! zise Fluturele, bătând din aripi, ca din palme şi dând foaia curios.
‒Ce spuneţi voi? Ia priviţi, cine stă pe această floare aleasă?
‒Ce surpriză!se uită Căprioara făcând ochii mari. O Flutureasă!
‒Uitaţi-vă cu atenţie! Pe floare e şi-un bob de rouă…Aveţi grijă să nu se scuture şi să zboare domnişoara Fluture!
‒Carevasăzică, e o carte şi cu fluturi şi flori!se dumiri Ariciul.
‒Daţi-mi voie să mă laud puţin şi Gărgăriţei care vine în zbor!
Şi Fluturele o opri şi-o rugă să privească, să zăbovească la litera F, unde era deschis abecedarul acum.
‒Numai atât? se supără Gărgăriţa-Şapte puncte. Sunt sătulă de laudele flutureşti până-n gât. Nu se poate, dacă e o carte adevărată, să n-aibă şi-o gărgăriţă pictată.
Atunci Ariciul dădu iar foaia şi Gărgăriţa îşi văzu chipul în dreptul literei G. Şi mai văzu tot acolo, Graurul şi Ghionoaia.
‒Staţi puţin, uitaţi-l şi pe vărul Greiere! Se duce la Furnică, sărmanul, c-un bob de grâu şi-o roagă să i-l treiere. Vai, ce carte minunată aţi găsit! E cartea Gărgăriţelor şi-a Greierilor şi-a Graurilor şi a Ghionoaielor, negreşit!
‒Hu, hu, hu! râse dintr-o scorbură un Huhurez. Pot să văd şi eu cartea asta a gărgăriţelor, că prea te încrezi!Hm! I-adevărat, dar aş vrea să ştiu, mai departe, a cui este această carte?
Broscuţa, să dea paginase repezi şi, de uimire, mai rău se-nverzi.La litera H un huhurez era desenat, care stătea pe un horn şi purta haine de-adevărat.
‒Hei, voi de colo, zise Huhurezul plin de sine. Cartea asta povesteşte şi despre mine!
Tocmai atunci venea de la cros, Iepurele-Saşiul fricos.
‒Ce e asta? O varză cu foile desfăcute? zise el gâfâind şi uitându-se către abecedar cu jind. Îl mirosi şi întoarse foaia cu o lăbuţă:
‒Ce iepuroaică drăguţă! se minună el.
Din dreptul literei I, îl privea la fel de speriat şi saşiu, domnişoara Blăniţă Gri.
‒Nu-mi daţi mie cartea asta iepurească? Toţi iepurii din pădure vor fi încântaţi s-o privească!
‒Poate s-o citească, îl corectă Căprioara, tremurându-şi nervos nara.
‒Te înşeli, sări Huhurezul. Tu nu-I poţi pricepe cărţii ăsteia miezul. În ea e vorba de noi toţi. De la A pân-la I… Aşa că nu ţi-o putem dărui.
Şi când se gândeau ei ce-i cu cartea asta plină de mister, dintr-un brad coborî un jder.
‒Ce faceţi acolo jos? mârâi el privind sângeros.
‒Citim o carte, îi răspunse, în doi ţepi, Ariciul, dând filele mai departe.
‒Nu cumva, aţi ascuns în ea, vreo pradă de-a mea? Să văd!
Şi jderul veni să răsfoiască abecedarul.
Dar, ca un făcut, la litera J, privi abătut:
‒Ăsta-i Jder-Jderişor, bietul meu verişor, pe care l-a împuşcat acum o săptămână un vânător. Parcă-l aud cum striga:Ajutor! Nu-mi daţi mie cartea asta?
Dar Ariciul, Broscuţa, Căprioara, Fluturele, Gărgăriţa, Huhurezul şi Iepurele dădură din cap, în semn că n-au de gând s-o dăruiască. Toţi au acolo câte o pagină despre ei, pe care vor s-o privească.
Tocmai când voiau să tragă abecedarul mai la umbră, hei rup!pe cărare apăru şi bătrânul lup.
Saşiul, de frică, îi zise la o adică:
‒Nene Lupule, tocmai te aşteptam. Nu se poate, pe aici, pe undeva, să nu fii şi dumneata.
‒Unde să fiu?întrebă Lupul rânjind fioros spre Saşiu.
Atunci Fluturele încă o pagină dădu şi la litera L, ditamai lupul sur apăru.
‒La aşa ceva, zău, nu m-am gândit!zise Lupul cu neîncredere. Seamănă cu mine leit! Lacom, sur şi rânjit. E o carte a lupilor…Daţi-mi-o!
Dar până să pună cumătrul laba şi să ia abecedarul pe degeaba, dintre crengile uscate, troznind, apăru un mistreţ grohăind.
‒Ce se mănâncă aici de preţ?îşi arătă colţii, întrebând, domnul Mistreţ.
‒Nu-i de mâncat, e de uitat!îi răspunse Jderul. Sau te pomeneşti că printre paginile astea şi tu eşti!
Şi uite-aşa se găsiră în abecedar, la literele de mână şi de tipar, la M‒Mistreţul, la O‒o Omidă, la P‒o Privighetoare, la R‒Rădaşca tăind cu un foarfece mare, la S‒Sticletele pictat în multe culori, la Ş‒Şarpele şuierând printre ierburi şi flori, la T‒Turturica turuitoare, la Ţ‒Ţânţarul ţiuind foarte tare, la U‒un Ursuleţ umblând după miere, la V‒o Vulpe vorbind despre găini cu plăcere, iar la Z‒ultima literă de mână şi de tipar‒Zmeura, sub care Mihai pierduse acel abecedar.
Şi pe când animalele, păsărelele şi insectele pădurii se certau între ele, a cui să fie cartea asta căzută din stele, Ecoul, de la litera E, le aduse-n urechi un zvon, o strigare sau nu ştiu ce:
‒Mihaai! Nu te depărta prea mult! Staai! Ne întoarcem şi noi!...Aşteaptă, că venim înapoi!
Curând ierburile şi crengile tufişurilor foşniră, iar vieţuitoarele pădurii se speriară şi într-o clipă fugiră.
Şi pe vechea cărare, apăru întâi Mihai, apoi ceilalţi copii strigând în gura mare:
‒Uuuu! Carte cu litere şi chipuri ca în poveşti! Unde te-ai ascuns? Unde eşti?
‒Cine mă caută?prinse deodată rai, Abecedarul lui Mihai. Stăpânului meu nu-i pasă de mine…Vreau să rămân în pădure, mai bine…
‒Cum o să rămâi în pădure? Tu eşti al unui copil, nu uita!zise Anda al cărui nume începea cu A. Nu te poate citi niciun arici, nicio căprioară…
‒Zău, nu fi atât de supărăcios, că n-ai de ce!spuse Barbu al cărui nume începea cu B.
‒Şi noi te rugăm, şi noi! Vino acasă la stăpânul tău, înapoi!strigară într-un glas ceilalţi copii, ale căror nume începeau cu alte litere din alfabet, nespuse aci.
Dar cel mai frumos îl rugă stăpânul său, Mihai:
‒Iartă-mă că te-am neglijat şi vino acasă, hai! Uite, îţi cer iertare, aşa, cu I mare!
Atunci Abecedarul îşi luă la revedere de la tufa de zmeură care-l adăpostise cu plăcere şi sărind ca un năzdrăvan ce era, la loc în plasă, se întoarse cu toţi copiii acasă.
Iar eu încălecai pe-un bondar şi alergai până în pădure să le spun animalelor şi păsărelelor şi insectelor:
‒Să nu vă pară rău de abecedar, că vă scriu eu o carte frumoasă şi v-o aduc în dar!
