Odă

                                                                                                                            de Ion Luca Caragiale               

          Umbli hoinărind p-în lume
                            ca un orb, la ochi legat,
                        Şi de câtă vreme-acuma
                            pe la mine n-ai mai dat!
                        Prăpădeşti tu de pomană
                            preţioasele săgeţi,
                        Să te-alegi cu hulă numa’
                            de l-atâţi ingraţi poeţi…
                        Te-am vorbit rău eu vreodată?
                            vinovat cu ce ţi-am fost,
                        De mă horopseşti uitării,
                            tu, copil frumos şi prost?
                        A! De-ai şti cum mângâi încă
                            urmele unde-ai rănit!
                        Cu ce dor mi-aduc aminte
                            cât atunci am pătimit!
                        Vino, crudule, cu pieptul
                            gata dezvelit te-aştept;
                        Nu cu una, dă cu două!
                            săgetează drept în piept!
                        Şi pe maică-ta zeiţa,
                            jur că n-am să te hulesc:
                        Mai omoară-mă o dată,
                            să mai simt că iar trăiesc!

Paiaţa

Pentru că este weekend şi timpul capătă alt ritm, sper că veţi avea o clipă liberă să lecturaţi şi să reflectaţi.
                                                                                                         

                                                                                                             de H. Negrino 


Povestea mea începe aşa :
Cu o vitrină mare, mare…
Şi-n mijlocul vitrinei  EU,
Paiaţa de vânzare.
Cu nasul mic şi înghețat, turtit pe flori de gheață,
Priveam la lume şi visam,
Cu mintea-mi de paiaţă.
Când primul ghiocel spre soare,
Privirea lui a ridicat,
Zăpada s-a topit îndată,
Şi nasul meu s-a dezgheţat.
Şi mugurii iviţi pe ramuri,
Luau viaţa de la început,
O fată şi-un băiat pe stradă,
Şi- au dat întâiul lor sărut.
Dar de ruşine, motivu-l ştiţi bine,
Privirea speriată spre el şi-a oprit…
Erau obrăjorii, aprinşi ca bujorii
Şi lui la ureche ceva i-a şoptit.
Apoi ţinându-se de mână,
În magazin ei au intrat,
De frică mă făcusem mică…
Dar ei râzând, m-au cumpărat.
Şi-acas' m-au pus într-o vitrină,
Lângă o floare de cleştar
Şi-o dansatoare japoneză,
Născută dintr-un chihlimbar.



Ei…dar vremea şi firea uneşte iubirea
O prinde şi-o-nalță ca pasărea-n pom…
Şi-n casa cu soare, pe seară îmi pare
O barză aduse, un pui mic de om.
Am spus Adio! japonezei,
Adio! florii de cleştar,
Şi m-am mutat cu fericire să stau
Cu noul locatar.
Şi micul pui de om se-nalţă,
Ca floarea-n luna lui april,
Şi îmi vorbeşte câte toate,
Poveşti din lumea-i de copil.
Dar într-o zi…ce tristă zi îmi pare,
În loc să râdem HA, HA, HA…
Din gene i-am cules cu teamă,
O floare caldă- lacrima.
Atunci mâhnită şi dezamăgită,
M-am dat iute tumba
Să-l văd iar râzând,
M-am strâns ca o sfoară,
Am scos limba afară…
Dar el, printre lacrimi, mi-a zis suspinând:
Mămica mea şi cu tăticul, de care ştii cât s-au iubit
Şi-au spus cuvinte foarte grele…
Şi-acum un ceas, s-au despărţit.
De ce ? De ce ? Hai spuneți voi ?
Pe mine capul nu mă taie,
Eu sunt paiaţă, maimuţoi,
În cap am paie…
Pe când voi???

Greşeli gramaticale frecvente în limba română

Românii fac multe greşeli gramaticale fiindcă româna este o limbă cu multe forme flexionare ale cuvintelor, spun lingviştii. Pe scurt, la fel ca în latină, conjugarea verbelor, acordurile, diferitele forme de pronume sunt atât de multe şi de diverse, încât de multe ori apar confuzii. Astfel, în topul greşelilor gramaticale frecvente în limba română sunt dezacordurile, spun specialiştii. 



  „Spre exemplu, mulţi români nu ştiu că verbul «a aşeza» se scrie, la persoana a treia, «aşază», nu «aşează»”, a declarat profesoara de limba română Ecaterina Stanca, de la Colegiul Naţional „Tudor Vianu” din Capitală. 

   „De multe ori aud persoane care spun «i-ar place» în loc de «i-ar plăcea», fiind vorba de condiţionalul optativ care se formează de la infinitivul verbului. O altă problemă este pentru mulţi imperativul negativ care se formează tot de la infinitiv. «Taci!» - «Nu tăcea!» este corect, în loc de «Nu tace!». Un alt exemplu ar fi «Nu te complăcea într-o situaţie umilitoare!» în loc de «Nu te complace într-o situaţie umilitoare!». De asemenea, românii au o problemă cu ştiinţă/conştiinţă, pe care le mai scriu cu un singur «i»", a mai explicat Stanca. 


Povești necunoscute despre Alexandru Ioan Cuza


Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866). Domnitorul a participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea, la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel Unirea celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obtinut, prin demersurile sale, recunoaşterea Unirii din partea marilor puteri. Puţini sunt cei care ştiu însă că, pe lângă documentele istorice despre domnitor, există şi cărţi de anecdote.
Pâinea şi ridichea
În cartea lui D. Teleor, "Anecdote din viaţa lui Cuza-Voda", sunt scrise texte ce explică, poate, viaţa lui Cuza, felul lui de a fi. În volum se spune: "Cuza Vodă avea obiceiul de a ieşi foarte des ziua şi chiar noaptea deghizat cum i se părea mai bine, şi se plimba prin oraş singur sau cu vreun prieten, deghizat şi el. De multe ori intra în cârciumi şi bea cu oamenii de rând, cerând cu insistenţă să i se dea vinul cu ocaua lui Cuza.
Într-o zi, trecând pe lângă o santinelă, se opreşte pe loc şi înfiripă următorul dialog cu soldatulm care mânca o ridiche cu pâine: Mă cunoşti? / Nu, domnule/ Sunt şi eu în armată/ Bucătar?/ Nu, mai mare./ Căprar?/ Nu, mai mare/ Sergent?/ Mai mare/Sublocotenent?/ Sunt mai mare!/ Căpitan?/ Mai sus ceva/ Maior?/ Mai mare/ Colonel?/ Şi mai mare/ Ghenaral?/ Şi mai mare, baiete/ Aoleo, n-ei fi Vodă-Cuza?/ Chiar el./ Dacă e aşa, să-mi ţii pâinea şi ridichea ca să- ţi prezint arma"…


(Sursa: EvZ)

Test de gramatică cu 15 întrebări. Cât de bine cunoşti regulile limbii române ?

Test de gramatică. „Limba noastră-i o comoară”, însă foarte multe persoane uită chiar şi reguli de bază ale gramaticii limbii române. 

În limba română, conjugarea verbelor, acordurile, diferitele forme de pronume sunt atât de multe şi de diverse, încât de multe ori apar confuzii. Pentru a vă testa cunoştinţele, vă prezentăm un test de gramatică cu 15 întrebări.  




  1. Predicatul este o parte principală de: 
a. propoziţie b. vorbire   
2. Predicatul verbal spune despre subiect: 
 a. ce face b. cum este c. cine este d. ce este 
  3. Predicatul care arată ce face subiectul se numeşte:
  a. predicat verbal b. predicat nominal 
  4. Predicatul care arată ce este subiectul se numeşte: 
  a. predicat nominal b. predicat verbal 
  5. Predicatul care arată cine este subiectul se numeşte:
 a. predicat nominal b. predicat verbal  
 6. Se dă enunţul: Pentru Mihai, Maria a însemnat marea iubire. În acest enunţ, verbul a însemnat este:
 a. copulativ b. predicativ  
 7. Se dă enunţul: Dacă învaţă, Mihai va ieşi profesor. În acest enunţ, verbul va ieşi este: 
 a. copulativ b. predicativ 
  8. Se dă enunţul Fratele meu este elev în clasa a cincea. În acest enunţ, predicatul este:
 a. este elev b. clasa c. elev d. fratele  
 9. Se dă enunţul: De când n-am mai văzut-o, Maria s-a făcut mare. Predicatul nominal este:
 a. s-a făcut b. s-a făcut mare c. am văzut  
 10. Se dă enunţul: Mihaela vrea să ajungă o doctoriţă renumită. Predicatul nominal este:
 a. să ajungă o doctoriţă  b. vrea  c. doctoriţă renumită d. să ajungă   
11. Se dă enunţul: Dorinţa lui este de a urma un liceu. Predicatul nominal este:
 a. este b. a urma un liceu c dorinţa d. este de a urma   
12. Se dă enunţul: El ne-a spus că se face astronaut. În acest enunţ, verbul se face este:
 a.  copulativ b.  predicativ 
  13. Despărţirea corectă în silabe a cuvântului „sculptură” este:
 a. scul-ptu-ră b. sculp-tu-ră c. sculpt-u-ră 
  14. În construcţia „Marian are de făcut două prezentări pentru mâine”, verbul „a face” apare la modul:  
 a. conjunctiv b. participiu c. supin   
15. Două cuvinte care se scriu identic, dar se pronunţă diferit se numesc: 
  a. omofone b. paronime c. omografe   

  Răspunsuri test de gramatică: 
1 - a; 2 - a; 3 - a; 4 - a; 5 - a; 6 - a; 7 - a; 8 - a; 9 - b; 10 - a; 11 - d; 12 - a; 13 - b; 14 - c; 15 - c.  


Călin-Nebunul


Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit. Acu-mpăratul a scos veste-n ţară că cine-a găsi fetele le dă de nevastă. Acu-n satul cela-a-mpăratului era un om ş-avea trei flăcăi.

        Doi erau cum erau, da unul era prost, şedea-n cenuşă şi-l chema Călin Nebunul. Ş-au zis acei doi fraţi: "Haidem şi noi să căutăm fetele-mpăratului". Da’ Călin a zis: "Hai şi eu cu voi". Ş-acei doi au zis: "Hai".
        Şi-mpăratul a zis că care s-a porni după fete le dă bani de cheltuială şi straie de primeneală. Acu ei au făcut un arc ş-au zis că unde l-a zvârli, până unde-a ajunge, acolo să poposească.
        A aruncat cel mare ş-a mers vreo două zile ş-a ajuns. A aruncat şi cel mijlociu şi tot aşa degrabă a ajuns. Da când a aruncat Călin Nebunul, a mers trei luni de zile, zi şi noapte, şi de-abia a ajuns. Acu ei, mergând pe drum, au gătit şi cremenea şi amnarul. De-abia au avut cu ce aţâţa oleacă de foc. Ş-au zis aşa ei înde ei că să păzească focul unul din ei cât or dormi ceilalţi doi, că dacă s-a stinge focul, îi taie capul celui ce-a păzit dintr-înşii. Acu s-au culcat cei doi, şi cel mare a rămas să păzească. Pe la miezul nopţii s-a auzit un vuiet grozav.
        Era un zmeu cu trei capete.
        – Cum ai putut să-mi calci moşiile de la tată-meu făr’ de voia nimănui? Hai la luptă!
        – Hai!
        Şi s-au luptat ei, s-au luptat, pân’ acu l-a omorât pe zmeu şi a făcut din capetele lui trei căpiţi de carne. Acu se trezesc cei doi.
        – Uite, voi aţi dormit, da’ eu uite ce lupt-am avut.
        Acu a doua noapte cel mijlociu era să stea de strajă. Iar pe la miezul nopţii se aude-un vuiet.
        – Cum ai putut să-mi calci moşiile lui tată-meu fără voia nimănui?
        Aista era cu patru capete.
        – Hai la luptă!
        – Hai!
        Şi l-a omorât şi pe acesta ş-a făcut patru căpiţi de carne din capetele lui. Acu, când s-au trezit ei, o-nceput să-i deie de grijă lui Călin Nebunul că să păzească bine focul. Acu el a treia noapte era să fie.
        Acu iar pe la miezul nopţii s-auzi un huiet mare. Un zmeu era – cu opt capete.
        – Hi! zice Călin Nebunul, – că şi zmeul era năzdrăvan, şi ştia de dânsul – hai la luptă!
        – Hai!
        Cât se luptă, se luptă cât de cât să nu se deie zmeul. I-a tăiat Călin Nebunul o ureche ş-a picat o picătură de sânge ş-a stins focul. Ş-aşa, pi-ntuneric, s-o-nceput ei a lupta ş-în sfârşit l-a omorât Călin Nebunul ş-a făcut opt căpiţi de carne. Acu ce să facă el? Foc nu-i. S-a luat el şi mergea aşa supărat prin pădure ş-a ajuns la un copac nalt şi s-a suit în vârful lui ş-a văzut în depărtare o zare de foc. Scoboară el şi se porneşte s-ajung-acolo şi-ntâlneşte un om pe drum.
        – Bună noapte!
        – Mulţumesc d-tale!
        – Da’ cine eşti d-ta?
        – Eu-s De-cu-sară.
        Călin Nebunul l-apucă şi-l leagă de-un copac cot la cot. Mai merge el o bucată bună, şi mai întâlneşte un om.
        – Bună noapte.
        – Mulţumesc d-tale.
        – Da’ cine eşti d-ta?
        – Eu îs Miezu-nopţii.
        Ia şi pe-acela şi-l leagă iar de-un copac. Mai merge el înainte şi mai întâlneşte un om.
        – Bună noapte.
        – Mulţumesc d-tale.
        – Da’ cine eşti d-ta?
        – Eu îs Zori-de-ziuă.
        Îl leagă şi pe-acela. El i-a legat, că lui i-era frică să nu se facă ziuă. În sfârşit, ajunge el acolo. Acolo era o groapă mare ş-un cazan c-o pereche de pirosteie mari, şi-ntr-însul fierbea vreo două-trei vaci şi-mprejurul pirosteilor se cocea o turtă. Şi împrejurul ei dormeau doisprezece zmei şi două zmeoaice, mamele lor. Acu Călin Nebunul ia vreo doi tăciuni într-un hârb ş-un cărbune-n lulea şi, plecând, iacă, i-a venit aşa o miroznă de bună din demâncat, şi, luând o bucăţică, a curs apă clocotită pe urechea unui zmeu şi el a ţipat straşnic, că toţi s-au trezit şi l-au prins pe Călin Nebunul.
        Ş-au vrut să-l omoare şi el a zis:
        – Mă rog d-lor-voastre, lăsaţi-mă, că sunt om sărac!
        Da’ ei au zis aşa:
        – Dacă tu ne-i aduce pe fata-mpăratului Roşu, noi te-om lăsa.
        Da’ el a zis:
        – Da’ de ce n-o luaţi d-voastră, că sunteţi mai mulţi şi mai tari?…
        – Da’ noi suntem duhuri necurate, şi-mpăratul are un cocoş ş-un căţel. Noi, când ne-apropiem de palatul lui, cocoşul cântă şi căţelul bate, şi noi trebuie să fugim… Da’ tu-i putea mai bine, că eşti om pământean.
        Da’ Călin Nebunul, viclean:
        – Haideţi şi d-voastră cu mine, că-s eu om pământean şi căţelul n-a bate, nici cocoşul n-a cânta.
        Da’ Călin Nebunul se uită şi vede-un voinic ca şi dânsul, legat cot la cot de-un copac, şi când a văzut că s-a pornit Călin Nebunul, el s-a smucit straşnic, încât au rămas mâinile la copac şi el a fugit. Şi ei merg, merg pân ce-ajung la poarta-mpăratului. Şi era o poartă mare de fier, că nu era-n stare să treacă nime afară de Călin Nebunul. Şi el s-a suit pe poartă ş-a zis zmeilor:
        – Hai să vă iau câte pe unul de chică să vă dau în ogradă. Şi lua tot lua câte unul şi cu paloşul le tăia capul, pân ce a tăiat la toţi. Ş-a intrat în ogradă, da-mpăratul, de grozav zid şi poartă ce avea, uşile erau toate deschise. Călin Nebunul s-a suit sus pe scări, şi scările erau de aur bătute cu diamant, ş-a intrat în casă unde dormea fata.
        Da’ era lună ş-o mândreaţe afară, şi luna bătea în casă unde dormea fata. Da’ fata era aşa de frumoasă de cât de nepovestit. Călin Nebunul a sărutat-o şi i-a luat inelul de pe mână şi s-a dus. Când a ajuns la zmeii cei tăiaţi, le-a tăiat vârfurile limbilor la toţi doisprezece şi le-a pus în basma ş-a trecut poarta şi s-a pornit la drum. A mers pân ce-a ajuns la cazan. A putut prinde o zmeoaică ş-a tăiat-o, da una a scăpat. A luat pe degetul ista mic turta şi pe cellalt cazanul cu carne şi-ntr-un hârb oleacă de foc şi s-a pornit la drum.
        Ş-a ajuns la Zori-de-ziuă şi i-a dat o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă, l-a dezlegat ş-a zis:
        – Hai, du-te!
        Mai merge el, ajunge la Miezu-nopţii şi-i dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i dă drumul ş-aceluia. Când a ajuns la De-cu-sară, era mai mult mort de când era legat. Îi dă ş-aceluia o bucat’ de carne ş-o bucat’ de turtă şi-i zice:
        – Du-te, bre, ‘n pace!
        Când a ajuns, n-a apucat a aţâţa focul, şi soarele acu era sus. Fraţii lui atâta dormise, c-acu-ntrase mai de-un stânjen în pământ. Când s-au trezit, a zis:
        – I, Călin Nebune, lung-a mai fost noaptea asta!
        Da’ Călin Nebunul nimica nu le-a povestit din ceea ce s-a petrecut cu dânsul noaptea. Au pregătit ei iar să se pornească ş-a zvârlit tot Călin Nebunul arcul ş-au mers ei aşa pân’ la Pădurea de aur. Când au ajuns acolo, le-a zis Călin Nebunul aşa:
        – Fraţilor, voi nu-ţi putea trece-n pădurea asta. Faceţi-vă voi o colibă aici şi staţi şi mă duc eu singur.
        Aşa, el s-a pornit. Când a ajuns în mijlocul Pădurii cei de aur, fata cea mare a împăratului făcea de mâncat zmeului ei.
        – Bună vreme, fată de-mpărat!
        – Mulţumesc, d-tale, Călin Nebune. De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut. Da’ fugi că dac-a veni zmeul te ucide.
        – Da cât mănâncă zmeul tău?
        Fata zice:
        – Patru cuptoare de pâine, patru vaci fripte şi patru antaluri de vin. Zice:
        – Ia să văd eu, le-oi putea mânca?
        Se pune Călin Nebunul şi mănâncă toate. Iaca, vine şi zmeul.
        – Bună vreme, câne de zmeu!
        – Mulţumesc, Călin Nebune!
        – Am venit să iau pe fată. Na, hai la luptă!
        – Stai, să mănânc ceva.
        – Da’ că, zice, eu ţi-am mâncat mâncarea.
        – Cu atât mai bine, zice, eu sunt uşor şi tu eşti greu.
        Şi se iau la luptă şi se luptă şi-l omoară Călin Nebunul. Pe urmă zice fetei:
        – Rămâi aici, că eu mă duc să scot cele două surori ale tale. Şi se porneşte. Ajunge-n mijlocul Pădurii cei de argint. Fata cea mijlocie făcea de mâncat ş-aceea. Da’ el, cum a văzut-o, i-a căzut straşnic de dragă.
        – Bună vreme, fată de-mpărat!
        – Mulţumesc d-tale, Călin Nebune! De numele d-tale am auzit, d-a vedea nu te-am văzut.
        Da’ şi Călin Nebunul era frumos, şi fetei i-a căzut drag. Da’ fata-i zice:
        – Fugi, că dac-a veni zmeul te ucide!
        – Da cât mănâncă zmeul?
        – Opt cuptoare de pâine, opt vaci fripte şi opt antaluri de vin.
        – Adă-ncoace, să văd, oi putea mânca?
        Şi mănâncă tot. Iaca, vine şi zmeul.
        – Bună vreme, câine de zmeu!
        – Mulţumesc, Călin Nebune.
        – Hai la luptă!
        – Stai, să mănânc ceva.
        – Că eu ţi-am mâncat mâncarea!
        – Mi-o fi mai uşor la luptă.
        Şi se iau, se luptă şi se luptă, şi-l omoară Călin Nebunul. Da lui aşa-i era de dragă fata, de a luat-o cu dânsul la Pădurea de aramă. Când a ajuns în mijlocul pădurii, ş-aceea făcea de mâncat. Aceea nu-l ştia, da văzându-l cu soră-sa a-nţeles.
        – Unde-ţi este bărbatul tău?
        – La vânat, Călin Nebune. Da’ fugi, c-aista te omoară!
        – Cât mănâncă el?
        – Douăsprezece cuptoare de pâine, douăsprezece vaci fripte şi douăsprezece antaluri de vin.
        – Ia să văd eu, oi mânca?
        Mănâncă Călin Nebunul, mănâncă, când la un antal de vin nu-l poate bea şi zice-aşa:
        – Cu atâta-i mai tare zmeul decât mine.
        Iaca, vine şi zmeul.
        – Bună vreme, câne de zmeu!
        – Mulţumesc d-tale, Călin Nebune!
        – Am venit să-ţi iau pe fată.
        – Ba pe fată nu-i lua-o.
        – Hai la luptă!
        – Numai să mănânc ceva.
        – Eu demâncatul ţi l-am mâncat!
        – Eu oi fi mai uşor, tu mai greu. Hai la luptă!
        – Hai!
        Se luptă, se luptă, cât de cât să nu să deie zmeul. Zice zmeul:
        – Hai, eu m-oi face o pară roşă, tu te fă o pară verde.
        Da’ el cu asta a greşit, că para roşă-i mai moale, para verde-i mai tare. Iaca, trecu pe-acolo o cioară pe sus. Şi-i zice zmeul:
        – Cioară, cioară, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ verde.
        Da’ Călin Nebunul zice:
        – Împărate prenălţate, moaie-ţi aripa ta-n apă şi stinge para ăst’ roşie.
        Cioara, când a auzit – ştii d-ta, a urcat-o – îndată s-a dus. După ce-a udat-o, a-nceput a ciupi dintr-însa, ş-atâta sânge a-nceput a curge, de umblai pân’ în genunchi. De acolea el s-a luat cu fetele şi s-a pornit. A ajuns în Pădurea de aur ş-a luat şi pe cea mare şi s-a pornit ş-a ajuns la fraţii lui.
        Ş-a zis aşa:
        – Fraţilor, pe aste două le-ţi lua voi, dar ăst’ mijlocie e-a mea; şi s-a culcat să doarmă.
        Şi fraţii s-au sfătuit aşa: ca să-l omoare nu se putea, da să-i taie picioarele şi să ieie fetele şi să se ducă la-mpăratul şi să zică că ei le-au scos. Şi i-au tăiat picioarele când dormea ş-au luat fetele şi s-au pornit (aşa era de trudit de lupte, încât n-a simţit când i-au tăiat picioarele).
        În zori de ziuă se trezeşte el. Se vede făr’ de picioare. Ce să facă? Da’ picioarele i le-au luat de acolo, că altmintrele el le-ar fi pus, că era năzdrăvan.
        S-a luat el încetişor ş-a intrat în Pădurea ăst’ de aur. A mers vreo trei zile şi vreo trei nopţi ş-a ajuns la un palat, aşa de frumosu-i, de nu te-ndurai să te uiţi la dânsul. Ş-a auzit un cântec aşa de jale, de i-a rupt inima. Se ia el încetişor şi se suie pe scările cele şi vede acolo pe voinicul ce-şi rupsese mâinile la zmei.
        – Bună vreme, voinice!
        – Mulţumesc d-tale, Călin Nebune, da’ ce-ai păţit?
        Şi el începe a-i spune toate câte-a păţit.
        – Hai să fim fraţi de cruce!
        – Hai!
        – Da d-ta cine eşti? l-întreabă Călin Nebunul.
        – Eu, zice, s-un fecior de-mpărat, şi pădurile astea au fost toate a tătâne-meu şi ni le-a luat zmeii; da’ de când ai omorât pe zmei, acu iar suntem noi în stăpânire, şi eu pentru că-s făr’ de mâini trăiesc aici. Eu făr’ de mâini, tu făr’ de picioare, om trăi bine. Călin Nebunul se prinde cu mâinile de gâtul feciorului de-mpărat şi se primblă prin pădure. Aşa într-o zi, aude un foşnet în frunze. Da’ fratele lui cel de cruce zice aşa:
        – Eu m-oi apropia încetişor şi ţi-oi da drumul, şi tu prinde cu mâinile.
        Dându-i drumul, prinde pe zmeoaica cea scăpată şi zice aşa:
        – Fă-mi mie picioare şi istuia mâini, ori te omorâm. Şi zmeoaica zice:
        – Ia, aicea, ca de un stânjin de departe, este o baltă; vâră-te acolo, că-i ieşi cu picioare şi istălalt cu mâini.
        Da’ Călin Nebunul, mehenghiu:
        – Vâră-te tu întâi.
        – Ei… ba vârâţi-vă d-voastră!
        Da’ Călin Nebunul rupe o crenguţă verde ş-o moaie-n apa ceea ş-o scoate uscată, ş-o-ncepe a pumni, ca ce-a vrut să-i usuce.
        – Mă rog, nu mă bate, căci este la dreapta altă baltă.
        Călin Nebunul vâră o crenguţă uscată ş-o scoate verde, şi se vâră el acolo şi se scoate cu picioare şi cellalt cu mâini. Şi ia ş-o omoară pe zmeoaică, că ştia că-n orice vreme are să-i facă rău. De acolo ei se iau iar şi zice Călin Nebunul aşa:
        – De-acu eu mă duc să-mi caut pe nevasta mea, da-ntâi hai să mă duc într-un loc care ţi-am spus eu, la fata-mpăratului Roşu.
        Şi se iau şi se pornesc. Mergând ei printr-o pădure, aproape de curtea-mpăratului, o cules Călin Nebunul o basma de alune. Ajungând la poartă, a auzit un vuiet mare. Da’ ei erau îmbrăcaţi cu iţari şi cu cojoc şi-ncinşi cu chimiri. Da’ baba cea de la poartă era de-a noastră.
        – Bună seara, mătuşă!
        – Mulţumesc d-tale, voinice!
        – Da’ ce-i aici, ce s-aude?
        – Se mărită fata-mpăratului.
        – Da’ cine o ia?
        – Bucătarul, c-o ucis doisprezece zmei.
        Da’ Călin Nebunul îi zice-aşa babei:
        – Mătuşă, iaca-ţi dau un căuş de galbeni, să-mi faci ce ţi-oi zice.
        – Ţi-oi face, voinice.
        El a luat basmaua ceea de alune. Era basma de-a noastre – neagră, cu floricele p-împrejur – ş-a pus inelu-n mijloc ş-a zis aşa:
        – Du, mătuşă, şi pune dinaintea împăratului, măcar că te-or ghionti şi te-or da afară, vârâ-te-aşa, cu de-a sila.
        Baba s-a dus ş-a intrat în ghionturi, ca acolo, ş-a pus pe masă, ş-a ieşit. Când i-a dat Călin Nebunul căuşul cel de galbeni, ea straşnic s-a bucurat… că ea nu cât să-l fi avut în viaţa ei, dar nici nu l-a văzut. Împăratul când a pus mâna pe basma, alunele a-nceput a durăi pe masă ş-a rămas inelu-n mijloc.
        Fata a zis:
        – Iaca, tată, inelul meu, pe care nu se ştie cum l-am prăpădit.
        Împăratul a-nceput a striga:
        – Cine-a adus basmaua cu alunele?
        Logofeţii au spus că baba cea de la poartă. Degrab-au strigat s+aducă cine-a adus. Se ia Călin Nebunul şi intră. Da’ mirele, ţiganul, şedea pe trei perne de puf. Când a fost Călin Nebunul în pragul uşii, o perină a căzut de sub ţigan. Când a fost în mijlocul casei, a picat ş-a doua şi ţiganu-a zis: "Încet, să nu mă tăvăleşti". Când a fost lângă-mpăratul, a căzut ş-a treia perină, că de! ţiganului nu i se cădea să şadă.
        Zice-mpăratul:
        – Cum, voinice, inelul fetei mele a ajuns la d-ta?
        – Împărate prenălţate! Iaca cum şi iaca cum.
        Da’ ţiganul:
        – Ce spui minciuni, că eu am ucis zmeii…
        Da’ Călin zice:
        – Împărate, s-aducă toţi zmeii, să vezi: este vârful limbilor?
        A adus, şi cu adevărat nu era. Atunci el le-a scos şi i le-a arătat. Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd şi-a legat pe ţigan la coada calului, ş-a pus ş-un sac de nuci ş-a dat bici calului… Unde pica nuca, pica şi bucăţica din ţigan.
        Acu-mpăratul a zis:
        – De-acu, voinice, mi-i fi ginere.
        – Da’ Călin a zis:
        – Ba nu, împărate, că mie alta mi-a căzut dragă, da eu am un frate de cruce aici cu mine, tot fecior de-mpărat, s-o ieie-acela.
        Şi l-a adus, deşi fata ar fi vrut mai degrabă după Călin Nebunul; dar, dă, cu istălalt era potrivită. Ş-a făcut o nuntă straşnică, de-a ţinut vreo trei săptămâni; luminaţii, lăutari, ce nu era.
        – De-acu mă duc să-mi găsesc pe-a mea.
        Cât plângeau ei şi stăruia, da’ n-a putut să-l potrivească să rămână. Ş-a pornit. Când a ajuns el la casa tătâni-său, era un palat straşnic ş-un cârd de porci, şi-l păştea un băieţel ca de vro şapte ani. Că de când îi tăiase picioarele, acu era vreo opt ani de zile.
        – Bună vreme, băieţele!
        – Mulţumim d-tale, bade!
        – Cine şade-n curţile ieste?
        – Ia, nişte voinici care au luat nişte fete de-mpărat, care le luase zmeii.
        – Da’ cum trăiesc ei, pe care fete au luat?
        – Cel mai mare a luat pe fata cea mare, cel mijlociu a luat pe cea mică.
        – Da’ cea mijlocie?
        – Aia au pus-o de păzeşte găinăria.
        – Da’ tu a cui eşti?
        – Mama-mi spune că-s a lui Călin Nebunul, cine-a mai fi acela…
        Da el, când a auzit aşa, numai el ştia inima lui, că dă, să ierţi mata, cinstita faţa matale! era a lui.
        – Da’ mă rog, bade, ajută-mi a da porcii-n ocol.
        Merg porcii, merg, când o scroafă nu vrea să intre.
        Călin Nebunul a trântit cu drucu-n scroafă. Ea a-nceput a ţipa alergând, porcii – toţi după dânsa. Decât a auzit ei ş-au ieşit afară ş-au început a striga, care-i acolo de bate porcii? Da’ Călin Nebunul intră-n ogradă. Ei, cum l-au văzut, l-au cunoscut. Şi s-au sculat îndată şi s-au pus în genunchi înaintea lui:
        – Iartă-ne, frate, că ne cunoaştem greşeala.
        Da’ Călin a zis aşa:
        – Ba nu, fraţilor, hai să facem o bombă de fier, şi noi să ne punem tustrei alături, ia-aşa, cum faci cruce. Ş-o aruncaţi unul din voi în sus, că-i ştiut că pe care-a cădea, acela-i vinovat.
        Ş-au aruncat în sus, ş-a căzut pe cei doi şi i-a făcut mii de fărâme.

        Şi el a făcut o nuntă straşnică. Da’ el nu era aşa tare la inimă ca să ţie pe-acelea de rău, ca aceia pe asta a lui, el tot ţinea ca la cumnatele lui. Ş-a făcut un bal straşnic, şi eram şi eu acolo… şi ei au făcut o ulcicuţă de papară şi m-au dat pe uş-afară. Da’ mie mi-a fost ciudă, şi m-am dus în grajd şi mi-am ales un cal cu şaua de aur, cu trupul de criţă, cu picioare de ceară, cu coada de fuior, cu capul de curechi, cu ochii de neghină, ş-am pornit p-un deal de cremene: picioarele se topeau, coada-i pârâia, ochii pocneau. Ş-am încălecat pe-o prăjină şi ţi-am spus o minciună, ş-am încălecat pe-o poartă şi ţi-am spus-o toată.

Greşeli gramaticale frecvente în limba română: „i”-urile care ridică probleme

Unele persoane mai scriu „tu ştii" cu un singur „i", ceea ce nu este corect, verbul „a şti" are doi „i" la persoana a II-a singular, indicativ prezent şi conjunctiv prezent, forma afirmativă şi forma negativă. 


  „O altă problemă pe care am întâlnit-o este la genitivul dativ singular, care se formează de la nominativ plural. Spre exemplu, corect este «regulamentul ordinii», nu «regulamentul ordinei». De asemenea, unii români nu ştiu că atunci când un adjectiv este trecut în faţa substantivului, acesta preia articolul, adică «ochii albaştri» devine «albaştrii ochi».

 Şi la pronume au probleme, spre exemplu, nu prea se ştie că «eu însumi», la feminin este «eu însămi», iar «noi înşine» este «noi însene»", a mai spus profesoara.   Mulţi români folosesc greşit şi prepoziţia „pe”. „În limba română, pronumele relativ «care» cu funcţie sintactică de complement direct trebuie să fie însoţit de prepoziţia «pe», explică specialiştii. 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...