[ FOTO ] URIASUL CEL EGOIST

dupa Oscar Wilde

27 martie - Ziua Unirii Basarabiei cu România

Basarabia (așa cum fusese definită în cadrul administrației țariste în 1812 la Tratatul de la București) s-a constituit ca Republică Democrată Moldovenească în primăvara anului 1917 proclamându-și întâi autonomia, apoi independența față de Rusia, și după câteva luni unirea cu Regatul României, în cadrul căruia a constituit o provincie. Această stare a durat timp de 22 de ani până la 28 iunie 1940când un ultimatum al guvernului sovietic conform pactului Hitler-Stalin a fost adresat României privind cedarea Basarabiei cătreUniunea Sovietică. România a cedat și după 48 de ore Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, administrația și Armata Românăretrăgându-se, într-un haos dramatic, la est de râul Prut.

Prin Tratatul de la București din 1812, partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componența imperiului Rusiei. Din acel moment, au intrat în concurență, pentru locuitorii acestui ținut formând gubernia Basarabiei, două concepții identitare potrivnice : « românismul » care promova unirea politică și culturală a tuturor vorbitorilor graiurilor est-romanice indiferent de împărățiile ale căror supuși erau (Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus sau Imperiul Otoman), și « moldovenismul » susținut de autoritățile rusești, care promova deosebirea și despărțirea culturală și politică a vorbitorilor graiurilor est-romanice supuși ai « Țarului tuturor Rusiilor », de ceilalți. Unirea Basarabiei cu România votată la data de 27 martie (9 aprilie) 1918 de către Sfatul Țării, (parlamentul Republicii Democratice Moldovenești) reprezintă concretizarea și biruința mișcării « româniste » din acest ținut.

În detaliu, după Revoluția din Februarie și încetarea ostilităților dintre Rusia și Puterile Centrale, în Basarabia au fost convocate numeroase adunări și congrese ale reprezentanților diferitelor clase sociale sau organizații profesionale pentru discutarea viitorului țării. În perioada 6 –7 februarie 1917 , a fost convocat un congres al reprezentanților locuitorilor de la sate, care a votat o moțiune care a cerut autonomia și formarea unei adunări legislative. Au urmat alte congrese: ale clerului, învățătorilor și ale soldaților, cu toate cerând autonomia pentru fosta gubernie.

În aprile 1917, a fost creat Partidul Național Moldovenesc, sub președinția lui Vasile Stroescu, printre membrii de frunte aflându-se Paul Gore, Vladimir Herța, Pantelimon Halippa și Onisifor Ghibu. Partidul, care milita la începuturile sale pentru autonomia Basarabiei, avea ca organ de presă ziarul Cuvânt moldovenesc, la apariția căruia a avut o importantă contribuție un număr de refugiați din Transilvania șiBucovina.

Pe 16 iulie 1917, comitetul central ostășesc din Chișinău a hotărât crearea unui consiliu al provinciei (după modelul sovietelor), care avea să emită o Propunere de lege pentru autonomie națională și teritorială. Pe 4 septembrie, acest comitet publica propriul său ziar, Soldatul român, avându-l ca director pe Iorgu Tudor.

În același timp, Adunarea Națională Ucrainiană decreta că Basarabia este parte a Ucrainei, ceea ce a dus la solicitarea de către moldoveni a protecției Guvernului provizoriu rus de la Petrograd.

În perioada 23–27 octombrie 1917, consiliul ostășesc a proclamat autonomia Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ. Au fost aleși 44 de deputați din rândurile soldaților, 36 de deputați din partea țăranilor, 58 de deputați fiind aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale. Din totalul de 156 deputați, 105 erau moldoveni, 15 ucrainieni, 14 evrei, 7 ruși, 2 germani, 2 bulgari, 8 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean și 1 grec.

Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la data de 21 noiembrie/4 decembrie 1917 și a fost ales ca președinte Ion Inculeț. În decursul existenței sale, Sfatul Țării s-a întrunit în două sesiuni (cu 83 de ședințe plenare și două ședințe particulare). Prima sesiune a fost pregătită de Biroul de organizare al Sfatului Țării și s-a desfășurat în perioada 21 noiembrie 1917 - 28 mai 1918.

În contextul prăbușirii Imperiului Rus, anarhia și violența trupelor rusești debandate a determinat Sfatul Țării să cheme, în 13 ianuarie 1918 armata română în Basarabia, pentru a pune capăt jafului. Sovietul bolșevic din Chișinău, aflând despre chemarea trupelor române, a declarat că nu se va mai supune Sfatului Țării și a anunțat o primă pentru capetele conducătorilor guvernului Republicii. Până la urmă însăbolșevicii au fost nevoiți să părăsească Basarabia.

27 martie - Ziua Mondială a Teatrului

Ziua Mondială a Teatrului este un prilej de sărbătorire a Teatrului în nenumăratele sale forme. Teatrul este o sursă de divertisment şi inspiraţie care are puterea de a uni diversele culturi şi popoare din întreaga lume. Dar el este mai mult decât atât, pentru că poate educa şi informa.

În toată lumea se joacă teatru, dar nu întotdeauna într-o sală clasică. Spectacolele pot avea loc într-un mic sat din Africa, lângă un munte din Armenia, sau pe o insuliţă din Pacific. Este nevoie numai de un spaţiu şi de public. Teatrul ne poate face să zâmbim şi să plângem, dar ar trebui să ne facă şi să gândim sau să analizăm.

Teatrul este o muncă de echipă. Cei care se văd sunt actorii, însă există şi nişte oameni extraordinari care nu sunt vizibili. Aceşti specialişti sunt la fel de importanţi ca actorii, deoarece diferitele lor capacităţi sunt cele care fac posibilă producţia teatrală. De aceea, orice bucurie sau succes trebuie împărţite cu ei.

27 martie este data oficială la care se sărbătoreşte Ziua Mondială a Teatrului. Din multe puncte de vedere, fiecare zi ar trebui considerată o zi a teatrului, fiindcă avem datoria de a purta mai departe tradiţia divertismentului, de a educa şi de a lumina publicul, fără de care noi nu am exista.

 Judi DENCH

Teatru după Teatru

Am fost veşnic obsedat de timpul pe care omul îl are la dispoziţie numai pentru el. Dacă împărţim orele zilei, aşa cum cere disciplina vieţii, avem 8 ore pentru somn, 8 ore pentru a lucra la stăpân şi 8 ore pentru noi înşine. Dacă mai adaugi şi timpul petrecut în tren, maşină sau metrou, el mai scade cu puţin. Calculul nu ţine cont de intensitatea unor fapte care pot compensa pierderea de timp.

Dragostea, creaţia, bucuriile mărunte ale vieţii pot fi calculate altfel. Ceasul nu răspunde la asemenea solicitări. Numai Einstein poate oferi o explicaţie, şi aceea relativă, la cum reuşeşte omul să atingă sentimentul veşniciei. Mai contribuie aici şi puterea dedublării, efectul unei filosofii care ia în calcul apropierea omului de Dumnezeu şi capacitatea lui de sacrificiu. Visul mai adaugă timp şi spaimei de a fi doar trecător pe acest pământ.

Adunate la un loc, cioburi de oglindă a realităţii, toate aceste elemente ne trimit spre teatru, spre cunoaşterea de sine care garantează supravieţuirea speciei în dispreţul miilor de accidente ale vieţii. Teatrul te pândeşte ca să te închidă între ziduri, unde poţi găsi liniştea de care ai nevoie pentru a gândi liber şi spontan. Unde, dintr-odată, te trezeşti copil gata de a pune mâna fie pe o floare, fie pe un buzdugan. Unde poţi fi sigur că visezi aievea. Că ochii tăi deschişi văd lumea aşa cum este, nu cum vrea să pară, unde, dacă adormi, pierzi şirul de surprize care ţi sau rezervat. Când vii la Teatru, să-ţi iei în ghiozdan şi gustarea de a doua zi. Ai să uiţi de tine şi-o să-ţi fie foame, chiar la miezul nopţii, când, cu ochii mari deschişi, vei simţi că viaţa are pentru tine un loc rezervat în stal. Tot timpul.

Ion Caramitru

[ Foto ] Sarea in bucate

                                                                           după Petre Ispirescu

                                                   

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămâind văduv, toată dragostea lui şi-o aruncase asupra fetelor. Într-una din zile, ce-i veni împăratului, că numai întrebă pe fata cea mai mare:

—  Fata mea, cum mă iubeşti tu pe mine?

—  Cum să te iubesc, tată? Iaca, eu te iubesc ca mierea, răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume.

Atâtea o tăie pe dânsa capul, atâta şi vorbi.

—  Să-mi trăieşti, fata mea.

Şi întrebând şi pe fata cea mij­locie:

—  Dar tu cum mă iubeşti pe mine, fata mea?

—  Ca zahărul, tată.

Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.

—  Să mă bucur de tine, fata mea.

Pasămite fetele acestea erau lin­guşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor mai mult decât o aveau.

Împăratul se bucură cât de un lucru mare când auzi de la fetele lui cele mai mari cât îl iubesc şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi cu sfială, o întrebă şi pe dânsa:

—   Cum mă iubeşti tu, fata mea?

—   Ca sarea în bucate, tată! răs­punse şi ea cu faţă senină, zâmbind cu dragoste fiască şi lăsându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea. Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră de râs şi-şi întoarseră feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise:

—   la fă-te mai încoa, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţă­tură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

Când auzi fata cea mai mică a împăratului urgia tatălui său, zise:

— Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahă­rul...

— Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă plângând.

Fata cea mai mică a împăratului, se hotărî să plece unde mila dom­nului o va duce.          

Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea; ea răs­punse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân, dacă ar găsi vrun loc. Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa chelăreasa, cu ochi pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era?

Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam prost.

Şi aşa cum vă spusei, împără­teasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei, pe lângă dânsa. Se mira şi împăratul de atâta ali­pire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare, îl pierdeau de drag ce le era. Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl adu­seră acasă rănit.

Să fi văzut acuma pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nu mai ştia ce să-i facă ca să-l vindece mai curând. Nopţile le făcea zile priveghindu-l la boală. Iară dacă o ajunse obo­seala de nu mai putea sta în pi­cioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un om de cre­dinţă, să îngrijească de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau ne­lipsite de lângă patul rănitului.

Într-un după-prânz, după ce se fă­cuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise:

—   Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor.

—      Bine, măicuţă, bine. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi de neam, şi

de treabă.

—   Ea e găsită, mamă.

—  Şi cine este? O ştiu eu?

—  Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Ea mi-a robit inima.

Se împotrivi împărăteasa oare­cum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţă să întoarcă pornirea fiului ei de la această însurătoare. Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta. Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se rugă cu cerul, cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împă­ratul cutare, pe tatăl ei adică. Socrii primiră să-i facă voia şi pof­tiră la nuntă şi pe acel împărat. În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă.

Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi dege­tele când vei mânca. Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte toate acele feluri numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi credincioase ca să bage bine de seamă ca aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei.

După ce se aşezară, tatăl miresei mânca şi nu prea.

Încă de când venise, el se tot uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor.

Şi îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse.

Răbdă ce rabdă; în cele din urmă, nu se mai putu opri, ci, ridicându-se în sus, zise cu glas mare:

—   Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine?

—  Vai de mine, măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta?

—     Ba să mă ierţi, împărate, buca­tele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat,

numai ale mele nu.

Ştiţi ce era? Iaca, mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul împă­rat cu cuţitul din sarniţa ce cre­dea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai că­trănite.

Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru:

— Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram trei surori în casa părin­tească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile cele mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta. Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Acum am vrut să dovedesc tatei că fără miere şi fără zahăr poate omul să tră­iască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi dumneavoastră cu minte împără­tească cine a avut dreptate. Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa părintească.

Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi-a cerut iertăciune.

Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume.

Tatăl fetei se veselea, nu se vese­lea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa nuroră, şi de viţă bună, şi înţe­leaptă, şi harnică.

Şi încălecai p-o şa, şi v-o spusei d-voastră aşa. Şi încălecai p-o lin­gură scurtă, să trăiască cine as­cultă.

EDITURA ION CREANGA BUCUREŞTI - 1975