Nicolae Iorga, om politic si scriitor - problema istorica :)

            Marele istoric si om politic – nascut la Botosani, Nicolae Iorga, a scris numeroase lucrari de istorie, a luptat pentru libertate si democratie. In anul 1940 este ucis de legionari. Aflati anul nasterii sale, stiind ca ultima cifra este o septime din penultima cifra si o optime din a doua cifra. Suma celor patru cifre ale anului este egala cu 17.  

          RASPUNS : 1871

Omida mâncăcioasă

                                                          traducere după Eric Carle

        În lumina argintie a lunii, un ou mic , ca o mărgeluşă, lucea pe o frunză.

         Într-o duminică dimineaţa, razele soarelui  au  încălzit oul şi …  pac!

        A ieşit o omidă mititică, simpatică … şi  foooarte flămândă.

        Imediat a început să caute ceva de mâncare.

        Luni a mâncat dintr-un măr, dar tot ar mai fi mâncat ceva. Marţi a mâncat din două pere şi tot nu se săturase. Miercuri a mâncat din trei prune şi foamea nu i se potolea. Joi a mâncat din patru căpşuni şi foamea nu se astâmpăra. Vineri amâncat din cinci portocale şi tot se simţea flămândă. Sâmbătă a mâncat: dintr-o felie de tort, dintr-un cornet de îngheţată, dintr-un castravete murat, dintr-un cârnat, dintr-o brioşă şi dintr-o felie de lubeniţă.

        În acea noapte s-a simţit rău. A durut-o burtica. Dimineaţa următoare era din nou duminică. Omiduţa a mâncat o frumoasă frunză verde, crudă şi s-a simţit mai bine.

        După asta nu i-a mai fost foame, dar nici nu mai era o omiduţă mică şi delicată.

   A devenit o omidă grasă.

        Apoi şi-a construit în jurul corpului un fel de căsuţă care se numea cocon. Aici a rămas închisă mai bine de două săptămâni.

        În sfârşit, ceva înăuntru a început să se mişte, să se mişte, să lărgească coconul, şi, după multă muncă... Surpriză!

        Din cocon a ieşit un fluture minunat!

[ FOTO ] Poveste cu o fetiţă de nerecunoscut

                                                                    

  de Elia David

        Era o fetiţă cuminte, ordonată, harnică, iubitoare... Primea numai cuvinte de laudă şi de-ncurajare... Spre deosebire de alţi copii, îşi făcea întâi treburile, apoi ieşea afară şi se juca. Însă, cele mai frumoase momente erau acelea când, seara, la lumina veiozei, în micul ei fotoliu, lua o carte de poveşti şi citea...
        Avea timp pentru toate. Dar, într-o zi, n-a mai putut să câştige lupta cu desenele animate. A rămas în faţa televizorului, ca hipnotizată. În câteva zile devenise de nerecunoscut; altă fată!
        Acum, singurul lucru pe care şi-l dorea era doar un televizor la care să se poată uita. Treburile fuseseră amânate, joaca nu o interesa mai deloc, iar cartea de poveşti, dacă ar fi găsit-o, ar fi aruncat-o în foc.
        Când au vizitat-o colegii, s-au speriat: fetiţa aceea frumoasă şi îngrijită, avea acum nişte cearcăne uriaşe şi părul nepieptănat. Unghiile îi erau murdare şi netăiate, căci nu se putea smulge deloc din faţa desenelor animate. Se întrebau, înfricoşaţi, între ei: cu cine seamănă oare? Dar nu, încă nu semăna perfect cu o vrăjitoare.
        Abia peste câteva zile, când a încercat să-şi îndrepte spatele şi n-a mai putut, a simţit şi ea că ceva, ceva parcă s-a petrecut. Vederea îi slăbise şi scăzuse în greutate, de la câte mese a sărit, sub magia desenelor animate. Cu chiu cu vai, a izbutit de coada măturii să se prindă, pentru a se deplasa până în camera ei,... la oglindă.
        Şi ce văzu... Nu se poate! Semăna atât de bine cu vrăjitoarea din desenele animate, cu personajul acela urât şi ciudat, încât a vrut să închidă "televizorul" imediat.

Nicolae Balcescu , pasoptist de frunte - problema istorica :)

            « Istoria este cea dintai carte a unei natiuni » - spunea cel care a fost sufletul revolutiei de la 1848, Nicolae Balcescu. S-a stins din viata la numai 34 de ani, departe de tara. Aflati anul nasterii sale stiind ca suma elor patru cifre ale sale este 18, cifra sutelor este egala cu cifra unitatilor, iar cifra miilor este egala cu cifra unitatilor. 

          RASPUNS : 1818

[ FOTO ] Puncte negre

                                                      de  Elia David

A fost odată o gărgăriţă.
Şi era foarte drăguţă şi fericită gărgăriţa.
Dar avea câteva puncte negre, acolo, pe spate, care o supărau mereu.
Tot ştergea la ele cu o cârpă mică făcută dintr-o frunză, însă punctele nu dispăreau.
Ele erau necazul cel mai mare.
Totuşi, dacă nu le-ar fi avut, poate că gărgăriţa ar fi murit de fericire şi toată lumea insectelor ar fi plâns după ea.

Într-o zi, după ce a stat la masă şi s-a făcut aproape rotundă, gărgăriţa a observat ceva ciudat.
Când mânca pe săturate şi se umfla, punctele negre creşteau.
Sau când dormea mai mult decât trebuia.
Ba, în ultima vreme şi când uita de muncă, pentru că se distra ore în şir cu gâzele pe malul lacului.
Numai ce privea în oglinda apei, că le şi vedea: nişte puncte mari şi negre, de se speria de ele.
Degeaba le ştergea cu cârpa ei înmuiată în apă dulce.
Punctele nu ieşeau.
Dar nici nu mai erau puncte, erau nişte pete întunecate.

- Gărgăriţă, gărgăriţă, chiar nu-ţi dai seama ce se întâmplă cu tine? a întrebat-o într-o seară o albinuţă care se întorcea acasă de la serviciu.
- Nu-mi dau seama, surioară! Eram atât de viu colorată, de frumoasă şi de uşoară în zborul meu...
Acum nici nu pot să mă ridic de jos şi nici să mă uit în oglindă.
Punctele astea urâte sunt de vină.

- Ba nu, gărgăriţo, nu punctele sunt de vină.
- Ba da.
- Ba nu.
- Ba da.
- Ba nu.

Şi tot aşa, până când gărgăriţa se făcu neagră de tot de la cearta aceea cu albinuţa.

HANSEL ŞI GRETEL

                                                                                                               de FRAŢII GRIMM

TEXT PRESCURTAT

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş care-şi avea căscioara la marginea unui codru nesfârşit, unde-şi ducea viaţa împre­ună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.

Atât de săraci erau că nu aveau cu ce-şi potoli foamea, iar într-o bună zi, fiind foamete în ţară, nu au mai putut să-şi cumpere nici măcar o pâine.

— Ce ne facem femeie? Cu ce-i vom hrăni pe bieţii copii, căci nu mai avem nici de unele?...

— Ştii ceva, bărbate — răspunse femeia — mâine în zori îi ducem în pădurea deasă şi îi lăsăm acolo.

—  Nu, femeie, nici în ruptul capu­lui, spuse bărbatul.

Dar femeia nu-i dădu pace până ce omul nostru nu se-nvoi.

Copiii, neputând să închidă ochii din cauza foamei, auziră totul. După ce părinţii adormiră, Hansel se sculă, se strecură afară, şi îşi umplu buzu­narele cu pietricelele albe ce se aflau în faţa căsuţei. Apoi se întoarse în casă şi o linişti pe Gretel care plângea cu lacrimi amare:

— Dormi în pace, dragă surioară, căci găsesc eu o scăpare!...

Nici nu se lumină bine de ziuă că maştera se răsti:

—  la sculaţi-vă leneşilor, că mer­gem la pădure să aducem lemne.

Apoi le dădu câte o bucată de pâine şi plecară. Dar pe drum Hansel se oprea şi se uita în urmă.

Şi de fiecare dată când se oprea, scotea din buzunar câte o pietricică şi o lăsa să cadă pe cărare.

După ce se afundară bine în pădu­rea cea deasă, omul potrivi un foc copiilor,iar femeia le grăi:

—  Staţi lângă foc, copii, şi hodiniţi-vă, că noi mergem mai încolo, în desiş, să tăiem lemne. Când om isprăvi lucrul, ne întoarcem să vă luăm acasă.

Hansel şi Gretel se aşezară lângă foc şi aşteptară... aşteptară... până ce, doborâţi de oboseală, adormiră buş­tean.

Când s-au trezit era beznă adâncă că nu vedeai la doi paşi. Când răsări luna, Hansel îşi luă surioara înfrico­şată de mână şi începură a merge pe urma pietricelelor. Merseră aşa toa­tă noaptea şi când mijiră zorile, ajun­seră la casa părintească.

—  Copii răi ce sunteţi — le spuse prefăcuta de femeie — de ce aţi dor­mit în pădure atâta vreme?

Am crezut că nu mai vreţi să vă întoarceţi la casa voastră...

Nu trecu multă vreme şi nevoile începură să-i apese mai rău ca înainte.

Şi numai ce, într-o noapte, copiii o auziră pe femeie zicându-i lui bărbatu-său.

—  Am terminat iară merindele şi nu mai avem ce mânca. Trebuie să ne descotorosim de copii! O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată găsi drumul de-or voi să se reîntoarcă acasă.

Copiii erau însă treji şi auziră toa­tă vorba lor. Hansel se sculă din pat şi vru să iasă afară ca să adune pietri­cele, dar femeia avusese grijă să zăvorască uşa şi băiatul nu putu ieşi.

În zori femeia îi sculă, le dete o bucăţică de pâine şi porniră pe poteca ce ducea spre pădure. Pe drum, Hansel începu a face firimituri în buzunar şi din loc în loc se oprea să le presare pe jos. Femeia îi duse pe copii departe, departe, în adâncul pădurii, unde nu mai fuseseră în viaţa lor.

Într-un luminiş, mama le zise, cât putu ea de blând:

—  Rămâneţi aici, copilaşi, şi de v-o birui oboseala, n-aveţi decât să puneţi capul jos şi să dormiţi oleacă.

Pe seară, când om sfârşi lucrul ne întoarcem să vă luăm.

Zburară orele ca clipele, se lăsă şi amurgul, dar vezi că nimeni nu se arăta, să-i ia pe bieţii copii.

Dacă văzu ce se întâmplase, Hansel o mângâie pe surioara lui şi-i zise:

—  Să rămânem aici până va răsări luna, că atunci ne-o fi mai uşor să găsim firimiturile pe care le-am împrăştiat. Ele or să ne arate drumul spre casă.

Dară atunci când răsări luna nu au mai găsit nici o firimitură. Păsările pădurii le ciuguliseră pe toate.

Merseră întreaga noapte şi mai merseră încă o zi din zori şi până-n seară şi tot nu izbutiră să iasă din pădure.

Se ivi şi a treia dimineaţă de când copiii părăsiseră casa părintească. Când se făcu ora prânzului ajunseră la o căsuţă. Toată căsuţa era făcută din turtă dulce, iar geamurile erau din zahăr curat.

—  Hai să începem să mâncăm! zise Hansel. Eu o să mănânc o bucată din acoperiş iar tu, Gretel, gustă din fereastra asta că e tare dulce.

Şi când nici nu se aşteptau, odată se deschise uşa şi o femeie bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieşi din casă târşâindu-şi picioarele.

—  Ei, copiii mei dragi, da' cine v-a adus aici ? Poftiţi înăuntru şi rămâneţi la mine, că nu vă fac nici un rău! Şi luându-i pe amândoi de mână, îi duse în căsuţă.

După ce se ospătară ei bine, bătrâna le pregăti un pat şi Hansel şi Gretel se culcară fără nici o grijă. Bătrâna era însă o vrăjitoare haină care prindea copii, îi fierbea şi apoi îi mânca.

De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se tre­zească copiii. Apoi, apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl duse într-un grajd cu gratii de fier şi-l închi­se acolo.

Apoi intră în camera unde dormea Gretel, o trezi şi începu să o ocă­rască:

—  Scoală, leneşo,şi du-te şi adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău că trebuie să-l îngrăşăm!...

Acu' e numai piele şi os, da' când s-o îngrăşa, o să-l mănânc!

În fiecare dimineaţă, baba se stre­cura, şontâcăind, până la grajd şi striga:

—  Hansel, ia scoate un deget afară să văd de te-ai îngrăşat destul...

Cum vrăjitoarea nu vedea bine, isteţul de Hansel îi dădea prin gratii un oscior şi de fiecare dată se tot minuna cotoroanţa că nu se mai în­graşă.

Într-o zi îşi pierdu răbdarea şi îi strigă fetiţei:

—  Hei, Gretel, grăbeşte-te de adu apă că pe Hansel îl tai mâine şi îl pun la fiert.

Nici nu se luminase bine de ziuă, când începu Gretel să robotească.

—  Mai întâi aş vrea să punem aluatul la copt, auzi tu ? — se răsti baba la Gretel şi o îmbrânci afară unde era cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări. Vâră-te înăuntru şi vezi dacă-i destul de încins, ca să punem pâinea!...

Gretel băgă de seamă că vrăjitoa­rea vroia să o închidă în cuptor ca să se rumenească şi apoi să o mănânce şi se prefăcu că-i nătângă şi neîndemânatecă:

—  Aş intra, da' nu ştiu cum să fac...

—  Eşti proastă ca o gâscă! o ocărî baba. la te uită, eu aş putea să încap în el! Şi se apropie de cuptor şi-şi vârî capul în el.

Gretel doar asta aştepta: îi dădu un brânci zgripţuroaicei de se duse până-n fundul cuptorului. Apoi în­chise uşa de fier şi puse zăvorul. Şi vrăjitoarea pieri ca o netrebnică arsă de dogoare.

Gretel dădu fuga până la grajdul unde era închis Hansel şi, deschizându-l, strigă bucuroasă:

—  Am scăpat, Hansel, am scăpat, frăţioare! Vrăjitoarea a pierit!

Intrară apoi în căsuţă şi îşi umplură buzunarele cu nestemate şi mărgări­tare ce se aflau în sipetele vrăjitoarei.

Apoi plecară şi merseră, merseră, cale de câteva ceasuri, trecură peste o apă mare, mai merseră ce mai merseră şi, într-un sfârşit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească.

Când trecură pragul casei săriră de gâtul tatălui lor. Pe femeie însă nu o mai găsiră pentru că murise.

Şi începură a-şi deşerta buzunarele de mărgăritare şi nestemate, de te mirai de unde mai ies atâtea.

Şi aşa scăpară de griji şi trăiră împreună numai în bucurie şi fericire.