Amintiri
din copilărie
după
Ion Creangă
-
fragment prescurtat -
Într-o zi, pe aproape de
Sânt-llie, se îngrămădise, ca mai totdeauna, o mulţime de trebi pe capul mamei.
Şi mă scoală mama atunci mai dimineaţă decât alte dăţi şi-mi zice cu toată
inima:
- Nică,
dragul mamei! vezi că tată-tău e dus la coasă, căci se scutură ovăzul cela pe
jos; şi eu asemene nu-mi văd capul de trebi; tu mai lasă drumurile şi stăi
lângă mămuca, de-i fă ţevi şi leagănă copilul; c-apoi şi eu ţi-oi lua de la Folticeni o pălăriuţă cu
tăsma ş-o curăluşă de cele cu chimeriu, ştii cole, ca pentru tine!
Bine, mamă! dar în
gândul meu numai eu ştiam. Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi
venea; căci tocmai pe mine căzuse păcatul, să fiu mai mare între fraţi. Însă ce
era să faci, când te roagă mama? Dar în ziua aceea, în care mă rugase ea, era
un senin pe cer şi aşa de frumos şi de cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe
uscat, ca găinile. Văzând eu o vreme ca asta, am sparlit-o la baltă, cu gând
rău asupra mamei, cât îmi era de mamă şi de necăjită. De la o vreme, mama,
crezând că-s prin livadă undeva, iese afară şi începe a striga, de da duhul
dintr-însa:
-
Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! şi Ion, pace! Văzând ea că nu dau răspuns de
nicăieri, lasă toate în pământ şi se ia după mine la baltă, unde ştia că mă
duc; şi când colo, mă vede tologit, cu pelea goală pe năsip, cât mi ţi-i
găliganul; apoi în picioare ţinând la urechi câte o lespegioară fierbinte de la
soare, cu argint printr-însele, şi-aci săream într-un picior, aci în celălalt,
aci plecam capul în dreapta şi la stânga, spuind cuvintele:
Auraş, păcuraş,
Scoate apa din urechi,
Că ţi-oi da parale
vechi;
Şi ţi-oi spăla cofele,
Şi ţi-oi bate dobele!
După aceea zvârleam
petrele, pe rând, în ştioalna unde mă scăldam: una pentru Dumnezeu şi una
pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi; apoi mai azvârleam câteva. Apoi
mă trăgeam încetişor pe-o coastă, la marginea bălţii, cât mi ţi-i moronul, şi
mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce
ghileau pânza din susul meu.
Toate acestea le privea
biata mamă, uitată cu mâinile subsuoară, cum e omul necăjit, de după un dâmb
din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, căci eram în treabă. în
totului-tot, a trecut la mijloc vro jumătate de ceas, cât a zăbovit mama acolo,
mai vro trei-patru de când fugisem de-acasă. însă eu, în starea în care mă
aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume! În sfârşit,
mama, cât era ea tare de cap, de la o vreme pierde răbdarea şi vine, tiptil, în
vârful degetelor, pe la spatele meu, îmi ia toate hainele frumuşel de pe mal şi
mă lasă cu pielea goală în baltă, zicându-mi cu năduh:
- Îi
veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă
vorbă! Şi se tot duce.
Ei, ei! Ce-i de făcut,
Ioane? Fetele de la ghilit, care văzuseră asta, numa-şi dau ghiont una alteia
şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. Iară eu intram în pământ de
ruşine şi cât pe ce să mă înec, de ciudă ce-mi era; şi fac ţuşti! din baltă,
s-o ieu la sănătoasa; şi aşa fugeam de tare pe prund, de săreau petrele, pe
care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Şi fuga, şi fuga, fără să mă
mai uit în urmă, până ce dau între hudiţi, pe drumul care ducea la noi acasă.
Dar nu merg pe drum, de ruşine să nu întâlnesc vrun om; ci sar în grădină la Costache , şi merg tupiluş
prin păpuşoi; apoi într-o hudiţă, din hudiţă în grădină la Trăsnea , şi iar prin
păpuşoi; şi când aproape să ies din grădină, mă simţesc cânii lui Trăsnea, şi
la mine, să mă rupă! Ce-i de făcut?
Auzisem eu din oameni
că, dacă vrei să nu te muşte câinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar
la tine, să te tupilezi jos, la pământ, şi să-i laşi să te latre cât le place,
fără să te urneşti din loc. Căci ei bat cât bat şi, de la vreme, te părăsesc şi
se duc. În sfârşit, am sărit în grădină, la noi, şi atunci mi s-a părut că mă
aflu în sânul lui Dumnezeu. Şi mă uit printre gard, şi văd pe mama care se dă
în vânt după trebi, când în casă, când afară; şi-mi era mai mare mila de dânsa,
dar şi de pântecele meu cel stocit de apă încă îmi era milă. Vorba ceea: „Milă
mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este".
Şi nemaiputând suferi
foamea, încep a mârnâi ugilit printre gard:
-Mămucăi, iacătă-mă-s!
Şi-odată şi sar în
ogradă, mă înfăţişez dinaintea mamei, aşa chipos, cum eram, îi apuc mâna cu
sila, o sărut şi zic scâncind:
- Mamă,
bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine; numai dă-mi ceva de
mâncare, că mor de foame! Vorba ceea: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a
dreptul". Ea atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galiş la mine şi zice
oftând:
-
Bine-ţi şede, coşcogemine coblizan, să umbli lela pe drumuri, în halu acesta şi să mă laşi la vremea asta
fără leac de ajutor! Hai de mănâncă, dar să ştii că mi te-ai lehămetit de la
inimă; doar să te porţi de acum tare bine să mai fiu ceea ce am fost pentru
tine; dar nu ştiu, zău!
Şi, scurtă vorbă, văzând
că m-am pus rău cu mama, îi giuruiesc eu că ce-am făcut n-oi mai face. Apoi
umblu cu binişorul pe lângă dânsa şi nu ies din cuvântul ei afară nici cu
fapta, nici cu vorba: „Căci vorba dulce mult aduce"; la trebi-s hărnicuţ
cât se poate: dereticam şi măturam în casă ca o fată mare, de n-avea mama grijă
când se ducea undeva. Şi într-o zi o văd că mă sărută şi-mi zice cu blândeţă:
-
Dumnezeu să te înzilească, Ionică, dragul mamei, şi să-ţi deie toate darurile
sale cele bogate, dacă te-i purta cum văd că te porţi de-o bucată de vreme
încoace!
