Punguţa cu doi bani
după
Ion Creangă
- text
adaptat -
Era odată o babă şi un
moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cocoş. Găina babei se oua de câte
două ori în fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-i da
nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:
- Măi
babă,... ia dă-mi şi mie nişte ouă ca să-mi prind pofta măcar.
- Da'
cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu
cocoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina şi iacată-o cum
se ouă.
Moşneagul, pofticios şi
hapsân, se ia după gura babei şi prinde iute cocoşul şi-i dă o bătaie bună,
zicând:
- Na!
Ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Cocoşul, cum scăpă din
mâinile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetic. Şi cum mergea
el pe un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi
ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi spre casa moşneagului. Pe drum se
întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul îi zise
vizitiului:
- Măi,
ia dă-te jos şi vezi ce are cocoşul cela în plisc. Vizitiul se dă iute jos din
capra trăsurii, prinde cocoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boierului.
Boierul o ia, o pune în
buzunar şi porneşte înainte.
Cocoşul, supărat, se ia
după trăsură, spunând neîncetat:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Când trăsura ajunse în
dreptul unei fântâni boierul îi zise vizitiului să dea cocoşul în fântână.
Vizitiul se dă jos, prinde cocoşul şi-l azvârli în fântână. Cocoşul începu
a-nghite la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi
zboară afară din fântână şi iar porneşte după trăsură, zicând:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, mirându-se
cumplit, când a ajuns acasă, a zis unei babe de la bucătărie să ia cocoşul şi
să-l azvârle într-un cuptor plin cu jeratic, şi să pună o lespede la gura
cuptorului. Cocoşul, văzând această mare nedreptate, începu a vărsa la apă; şi
toarnă el toată apa cea din fântână, până ce stinge focul de tot şi se
răcoreşte cuptorul. Apoi, după ce face şi prin casă o apăraie de se-nciudă
hârca de la bucătărie, dădu o bleandă lespedei de la gura cuptorului, ieşi
teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începu a trânti cu ciocul în
geamuri şi a zice:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul îl chemă pe
vizitiu şi îi porunci să-l azvârlă în cireada boilor şi-a vacilor, poate vreun
buhai înfuriat i-a veni de hac şi vor
scăpa de supărare.
Atunci cocoşul, văzându-se
în cireadă, înghiţi la buhai, la boi, la vaci, de şi-a făcut un pântece mare,
mare, cât un munte. Venind la fereastra boierului, iar zise:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, căutând cum să
scape de cocoş, îi veni ideea să-l dea în haznaua cu bani; se gândea că poate
va înghiţi galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi va scăpa de necaz.
Atunci, umflă cocoşul de-o aripă, şi-l azvârle în haznaua cu bani. Cocoşul
înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese de-acolo
şi se duce la fereastra boierului şi iar începe:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, văzând că n-are
ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cocoşul o ia de jos cu bucurie, se duce în
treaba lui şi lasă pe boier în pace.
Atunci toate păsările
din ograda boierească, văzând voinicia cocoşului, s-au luat după dânsul, de ţi
se părea că-i o nuntă şi nu altceva. Boierul se uita galeş cum se duceau
păsările şi ofta, zicând:
- Ducă-se
şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea. Cocoşul însă mergea ţanţoş
iar păsările după dânsul,... până ce ajunge acasă la moşneag şi de pe poartă
începe a cânta: „Cucurigu!!! cucurigu!!!".
Moşneagul iese afară cu
bucurie şi ce să vadă? Cocoşul său era ceva de speriet: elefantul ţi se părea
purice pe lângă acest cocoş; iar în urma lui veneau cârduri de păsări, care de
care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete.
Cocoşul a zis:
-
Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. Moşneagul, iute ca un
prâsnel, aşternu ţolul. Cocoşul se aşează pe ţol, scutură puternic din aripi şi
îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă păsări şi de cirezi de
vite; iar pe ţol toarnă o movilă de galbeni care strălucea la soare de-ţi lua
ochii. Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie,
sărutând mereu cocoşul şi dezmierdându-l.
Baba, când a văzut unele
ca acestea, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
-
Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
- Ba
pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns?
Bate acum şi tu găina să-ţi aducă galbeni.
Atunci baba se duce în
poiată, apucă găina de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de
milă! Cum scapă din mâinile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum,
găseşte şi ea o mărgică şi o înghite. Apoi repede se întoarce acasă la babă şi
începe de pe la poartă: „Cot, cot, cotcodac!"
Baba iese cu bucurie
înaintea găinii. Găina sare peste poartă, trece pe lângă babă şi se pune pe
cuibar; după vreun ceas de şedere, sare de pe cuibar, cotcodăcind. Baba
atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina. Şi... ce să vadă? Găina se
ouase o mărgică. Baba când vede că şi-a bătut găina joc de ea, o prinde ş-o
bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie.
Şi-aşa baba cea zgârcită
a rămas săracă, lipită pământului.
Moşneagul însă era
foarte bogat. Pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă. Iar pe cocoş îl purta în
toate părţile după dânsul cu salbă de aur la gât şi cu ciuboţele galbene cu
pinteni la călcâie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
