ANDREI-ALEXANDRU a obtinut locul I la Tuishou
Sport „Tomis“ din strada Flămânda a găzduit, în week-end, întrecerile Campionatului Judeţean de arte marţiale de contact, prilej pentru cei mai talentaţi luptători din Constanţa de a se face remarcaţi. Peste 140 de sportivi au fost înscrişi în probele sportive de Kung Fu şi Karate Kyokushin.
La proba Tuishou (maini lipicioase), ANDREI-ALEXANDRU a obtinut locul I la categoria sa de varsta .
Felicitari !!!
Sobieschi şi plăieşii
Când o zări, Sobieschi zise:
– Aceasta trebuie să fie vreun cuib al tâlharilor moldoveni ! Să mergem să-l luăm, ca să nu ne întoarcem fără nici o ispravă.
Un ofiţer de alături îi răspunse:
– Eu aş zice, mărirea-ta, să lăsăm cetatea în pace şi să ne vedem de drumul nostru înainte, căci n-avem tunuri de cetate.
– Te îngrijeşti că n-avem tunuri ? îi răspunse mirat Sobieschi. O vom lua cu mâinile…
Şi dete poruncă să aducă oastea înspre cetate.
În cetate nu erau decât optsprezece păzitori, tot unul şi unul, oameni voinici de munte, adică plăieşi. Aceştia, văzând că o oştire vine să intre în cetate, închid porţile şi se gătesc de apărare. Lupta începe. Tunurile polonezilor trag necontenit dar nici plăieşii nu se lasă mai pre jos ci răspund cu gloanţe. Fiecare împuşcătură a lor doboară câte un duşman şi, mai ales din ofiţeri, în care ochiau mai mult.
Cinci zile ţinu lupta. Mulţime de poloni picară morţi. Sobieschi credea că se bate cu o armată numeroasă.
Dintre plăieşi picară numai zece oameni. Ei însă isprăviseră merindele şi gloanţele. Bieţii oameni fură siliţi să închine cetatea, cu tocmeală însă, ca Sobieschi să-i lase liberi, să meargă oriunde or voi.
Când porţile cetăţii fură deschise, Sobieschi veni să vază armata cea numeroasă cu care s-a luptat atâtea zile. În loc de oştire multă, el văzu numai opt plăieşi, dintre care patru duceau pe umerii lor pe alţi patru care erau răniţi.
– Unde sunt ceilalţi ? întrebă Sobieschi mirat.
– Optsprezece eram cu toţi, luminate rege ! răspunse un plăieş. Zece au murit în luptă iar ceilalţi opt suntem aici.
– Cum, voi aţi îndrăznit să vă împotriviţi mie şi să-mi omorâţi atâţia viteji ?! strigă Sobieschi turbat de mânie. Nici nu meritaţi să muriţi de sabie, ci de ştreang ! Spânzuraţi-i !
Pe loc, polonii înconjurară pe plăieşi, care, punând jos răniţii, îşi făcură semnul crucii şi priviră cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor.
Un ofiţer polon se apropie cu respect de Sobieschi care şedea mânios şi îi spuse că românii nu şi-au făcut decât datoria, şi-au apărat vitejeşte pământul lor şi că, în loc de ştreang, ei sunt vrednici de laudă.
Regele fu cuprins de milă. Îi iertă, zicându-le:
– Voinicilor, sunteţi liberi ! Mergeţi şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea să vă împotriviţi cinci zile regelui Poloniei!
Sursa : aici
Codrii Bâcului – Legenda orașului Bacău
Aici au văzut lumina zilei marele poet Vasile Alecsandri şi George Bacovia.
Şi tot aici a crescut Ştefan, flăcăul cu părul ca focul, care numai la 17 ani avea să fie vestitul haiduc Bujor. Fecior în casă la un boier din Bacău, Bujor văzu şi îndură multe nedreptăţi.
Dar într-o zi, trimis de stăpân cu nişte treburi într-un sat, vede cum jupân Aftenie, sărdarul, cu 12 ar năuţi scoate la mezat casa unui ţăran care nu-şi putuse plăti birul.
— Îngăduie-mă până-n primăvară jupân Aftenie să pot ieşi la lucru, că n-am unde-mi duce femeia lăuză şi copiii, acum în prag de iarnă.
— Aruncaţi-l afară ! porunceşte drept răspuns sărdarul arnăuţilor, începând el însuşi a răscoli cu vârful iataganului aşternutul în care zăcea femeia.
— Milă, boierule ! se rugă lăuza ridicându-se să-i apuce mâinile într-o încercare de îndurare.
Sărdarul trase iataganul printre palmele femeii sângerându-le, fără pic de milă.
Bujor nu mai răbdă. Se aruncă asupra sărdarului, îi smulse iataganul şi-l lovi cu tăişul crestându-i capul. Până să se dezmeticească arnăuţii, flăcăul se pustiise în codri.
Apoi, ca unul ce-a cunoscut viaţa în şerbie, Bujor, în jurul căruia mai vin cinci flăcăi, începe să aţină calea negustorilor, ajutându-i „să-şi găsească Bacăul”. Nu-i vămuia pentru el, ci pentru oropsiţi.
Legenda spune că sărdarul Aftenie, după ce s-a-nzdrăvenit, alergă la jupân Caloiros şi se sfătui cu acesta să pună mâna pe haiduc, să-i reteze capul în văzul lumii.
Trei sute de poteraşi au înconjurat drumurile care duceau la târg şi-au pândit codrii, dar Bujor nu se arăta. Ca fulgerul se repezea ba într-un loc, ba în altul, când nimeni nu se aştepta, izbind şi pustiind vistieriile. Câte potere a trimis stăpânirea să-l aducă viu ori mort, tot în zadar. Va fi fost atât de mare îndrăzneala lui, sau aşa cum spuneau cântecele populare „că şi munţii îl ascundeau, văile îl apărau, cetinile îl vegheau, iar vulturii îl vesteau”.
Astfel, cu toate că cetele poteraşilor şi arnăuţilor răscoliră codrii şi munţii, Bujor continuă să răzbune umilinţa asupriţilor, atacându-i pe jefuitori fără cruţare.
Pe rând, se năpustea asupra zbirilor, unde s-ar fi aflat ei, la Bacău ori la Braşov, şi mai departe.
Preţul pus pe capul lui se ridicase la zece pungi cu aur, fără cele cinci, pe care le făgăduiau negustorii. Ba Terinte, un cămătar căruia-i mersese vestea de avar, făgădui ca bacşiş pe fiică-sa, frumoasa Penelopa, celui care-l va da în piept pe haiduc.
Auzind Penelopa de făgăduiala tătâne-său, poate o leacă îndrăgostită de faima haiducului, fugi în munţi să-l caute.
Cât o fi mers, pe unde, dar într-un amurg, Neacşu, fratele de haiducie al lui Bujor, care se nimerise de strajă, o luă drept iscoadă şi-şi înştiinţă tovarăşii.
— Nu-ţi ajung averile adunate de tatăl dumitale jupâniţă, de te-ai încumentat să mă cauţi ? întrebă Bujor întunecat.
— Nu pungile care s-au pus pe capul dumitale, bădiţă, mi-au întins drumul, ci mânia: tată-meu m-a pus şi pe mine, la preţ, în mâna cine ştie cărui vânător de chiverniseală, dar eu l-am hoţit şi iată-mă. „Cu cheile să-i iei averile, cu jungherul zilele”, vorbi Penelopa, scoţând din sân cheile de la sipetele cămătarului şi un jungher de argint cu plasele încrustate în pietre roşii. Iar pe mine să mă faci căpităneasă.
— Apoi mulţam dumitale, frumoasă jupâniţă, i-a răspuns Bujor, dar n-am nevoie de chei, că sipetele mă cunosc şi se deschid numai la un semn. Iar jungherul păstrează-l dumneata. Eu zile de om n-am stins şi n-am să sting cât ar fi de bicisnic. Cât despre căpităneasă, să avem iertare, un bărbat în munţi se cuvine să nu se sprijine de tufe, nici la urcuş, nici la coborâş; tufele au rădăcini subţiri şi te poţi prăvăli uşor.
Ascultându-l, faţa Penelopei se făcuse ca para focului, apoi ca ceara. Îi adusese haiducului inima, şi el o nesocotea cu vorbe ocolite. Plecă fruntea mândră să nu i se vadă lacrimile de mânie.
Haiducii se sfătuiră între ei, iar pe-nserat, Bujor o urcă în şa, la spatele lui, şi-o duse între hotară, la Focşani, într-un bordei aplecat şi umbrit de stejari bătrâni, la tânăra Aniţa (Văduviţa) cum i se zicea. După ochii haiducului care se îmblânziseră, după sfiala şi grija Aniţei, Penelopa înţelese multe. Bujor îi spuse cine-i fata şi cum a ajuns aici, sfătuind-o pe Aniţa să n-o slăbească din ochi şi să caute să-i dea de suflet, că-l avea.
— Tare eşti slab la inimă, bădiţă Ştefane, oftă Aniţa.
Apoi îl rugă să se păzească de poteri c-au împânzit tot ţinutul, iar preţul pus pentru prinderea lui se îndoise.
Dar Bujor îi acoperi vorbele cu sărutări şi ceru vin.
Târziu, Penelopa îl auzi pregătindu-se de plecare, şi pe Aniţa rugându-l printre lacrimi să nu mai coboare un timp, că-i era inima grea de presimţiri.
Apoi fata îmbrăcă straie ţărăneşti, îşi legă părul în năframă ponosită şi se ascunse-n matca ei. Haiducul venea noaptea pe neaşteptate, cu copitele calului înfăşurate în cârpe, ca umbra, bea o ulcică de vin cu Aniţa, care-i şoptea plângând să se păzească.
Bujor însă era prea înverşunat şi poate şi prea tânăr. Glasurile celor jecmăniţi de stăpânire ajungeau întâi în inima lui, apoi în cuget. Nu putea uita palmele însângerate ale femeii lăuze, care ceruse îndurare sărdarului Aftenie.
Prin atacurile lui tot mai dese, încerca să-şi răcorească sufletul, să-i mângâie cât de cât pe îngenuncheaţii din mădularele cărora se trăgea şi el.
— Poteraşii au cai iuţi şi flinte noi, Bujorele !
— Calul meu e mai aprig şi mai credincios, Aniţă. Până şi el înţelege că slujesc o cauză dreaptă. Mă poartă cu drag şi-mi vorbeşte ca un frate.
— O fi năzdrăvan, bădiţă Ştefane ?
— Să nu te-ndoieşti de asta, Aniţă.
— Eşti copil la inimă, bădiţă. Toate fetele din sate sunt cu ochii pe tine.
— Spune repede de cine mă temi mai mult, de poteră ori de fete ?
— De poteră, Bujorule, că primejdioasă cale ţi-ai ales.
Bujor râdea şi îndemna calul la drum.
Pe faţa lui cu pielea ca floarea de cireş, barba roşie, asemenea părului, părea o flacără vie. Părea mândru în şa, şi mai mândru prin curajul său în faţa primejdiilor ce-l căutau. Cine să aline poporul obidit, dacă nu el cu tovarăşii săi de haiducie.
Se spune că năvălea chiuind asupra negustorilor, nu pe ascuns şi nici în tăcere. Chiuind cuteza să hărţuiască poteraşii prin hăţişuri ceasuri întregi. Codrii îl apărau ca pe-un fiu al lor; frunza-l mângâia, apa-l oglindea…
— Vin, vin, răbufnea în râs câte o codană aflată prin pădure la cules de ciuperci.
Bujor se prefăcea speriat, întorcea capul în toate părţile, pasă-mi-te să vadă unde se ascunde primejdia, apoi dintr-un salt smulgea ghiduş fata de pe pământ şi-o înălţa în şa. Le plăcea fetelor să se lase păcălite de Bujor. Era frumos la chip şi curat la fire ca un pui de cerb. Nu l-ar fi trădat nici fetele, nici flăcăii şi nici bătrânii, pentru tot aurul din vistierii.
Bujor le înzestra nunţile; numele lui îl rosteau copiii de cum învăţau rostul cuvintelor.
Toţi priveau cu îngrijorare la viaţa lui, toţi căutau să-l apere. Tăcere adâncă se lăsa asupra lor când vedeau poteraşii cercetând drumurile ascunse.
— N-aţi văzut lotrii trecând ?
— Lotrii nu stau în păduri.
Pironeau priviri nevinovate în ochii hăitaşilor legiuiţi. Dincolo de nevinovăţie, dospea ura.
Îi rosteau numele cu fală. Ei vesteau Aniţei potecile pe care porniseră poterile, drumurile pe care treceau arnăuţii cu birurile adunate de prin sate.
Chipul frumos al Aniţei începuse a se înnegura de grijă. Tropotele cailor celor care-l căutau pe Bujor răsunau pretutindeni, îi sfredeleau sufletul.
Ochii ei verzi, ca iarba crudă, răscoleau desişurile cu luminile lor, căutând să răzbată mai departe până în apropierea celui drag.
— Ascunde-te bine, bădiţă, o mie de călăreţi te caută.
Dar Bujor era prea departe s-o audă. Chiuind şi răbufnind în hohote de râs, se arunca asupra jecmănitorilor.
Înspăimântaţi, arendaşii făcură iar jalbe la stăpânire, care dădu noi porunci; isprăvnicia adăugă noi făgăduieli şi pedepse pentru prinderea lui Bujor.
Dar într-o seară, când coborî spre hotare, calul începu să sforăie şi să se frământe. Fără să-l poată urni, Bujor descălecă şi se strecură printre stejarii din jurul bordeiului. Dar ce văzu îl înfrigură. În locul muşcatei care trebuia să ardă la fereastră după înţelesul lui cu Aniţa, zări flacăra tremurătoare a unei lumânări şi nu mai judecă. Se repezi năuc la uşă, dar o ploaie de plumbi îl şi întâmpină.
Astfel, se spune, că ar fi fost rănit de moarte Bujor. Şi, mai istorisesc bătrânii, că văzând cele întâmplate stăpânului său, calul alergă să-l ajute. Va fi avut Bujor destulă putere să se ridice în şa, sau potrivit legendei calul a îngenuncheat şi l-a sprijinit, cine ştie…
Ca gândul şi ca vântul a trecut apoi murgul printre poteraşi înspre munţi. Plumbii sloboziţi din flinte sfârâiau trecând prin trupul lui, dar, până în vârful Ceahlăului, unde aşteptau tovarăşii de haiducie ai lui Bujor, nu s-a oprit. Plângând cu lacrimi omeneşti, calul s-a culcat în faţa lor, plecând dintre cei vii, odată cu stăpânul său.
Legenda mai spune că trupul tânărului haiduc n-ar fi avut linişte nici după moarte. Poteraşii l-ar fi legat pe spinarea unui cal orb şi l-ar fi purtat prin sate, arătându-l mulţimii ca pe o fiară vânată.
Se povesteşte că din sângele ce-a curs din trupul haiducului, începând de la bordeiul Aniţei, până sus, în Ceahlău, ar fi răsărit poieni de flori roşii, cum nu s-au mai văzut nicăieri.
Unii mai spun că atunci când Aniţa a fost slobozită de poterele care-şi împliniseră crunta lor datorie, împreună cu sărmanii, care-şi plângeau singura dreptate, îl îngropară cu multă pioşenie pe muntele drag. În spinarea lui s-ar fi găsit împlâtntat un jungher cu plăsele de argint, nituit cu pietre roşii. Să se fi lăcomit copila cămătarului la preţul nemaipomenit pus pe capul lui Bujor ? Ori dragostea neîmpărtăşită s-o fi adus aici… nu se ştie.
Sursa : aici
Petele din lună
Cain si Abel
Zice-se că Adam a avut doi feciori: Cain și Abel. Cain sta pe lângă casă; Abel umbla pe deal cu oile.
Cel de acasă toată ziulica trebăluia: ba una, ba alta; drege, tocmește, mă rog, ca la casa omului, când se mai gătește treaba?
Cel cu oile umbla numai după ele, da nici nu se trudea, nici nu-și bătea capul cu atâta amar de trebi; umbla hoinar toată ziulica, dârdâind din gură și căscând a lene.
Cain a însemnat în inimă lucrul ista ș-a prins ură pe Abel; cela numai se desfătează și el duce greul casei. Și i-a venit în gând să-l omoare pe Abel; dar nu știa cum să-i facă capătul, că lumea era proastă pe atunci, nu prefăcută ca acum.
Cum mergea Cain într-un rând cu mâncare la frate-su, numai ce vede năruindu-se dintr-un deal o stâncă și, cum a venit de-a tăvălugul în vale, a ucis vreo câteva capre, și Cain cum a văzut întâmplarea asta, i-a răsărit în minte, cum să-l omoare pe frate-său, Abel.
Atunci i-a dus mâncarea frățâne-su; cela a mâncat și Cain s-a întors acasă. Într-altă zi, când s-a mai dus cu mâncare la Abel, l-a găsit dormind sub o coastă de deal. Cain în loc să-l trezească la mâncare, s-a suit pe deal, a năruit câteva stânci; una a nimerit drept în capul lui Abel și el a rămas mort pe loc!
Cain se duce acasă și spune tătâne-su că l-a găsit pe Abel ucis de-o piatră. Lui Adam nu i-a dat prin cap că l-a ucis Cain; el a socotit că niște capre au năruit o piatră și, cum dormea, nu s-a putut păzi și i-a făcut capătul.
Adam și cu nevastă-sa s-au dus să-l vadă. Măsa, ca femeie, când l-a văzut, a început a plânge, că nu știa să-l bocească cum fac acum muierile. Tată-său sta și se uita la dânsul; nu știa cum să-l îngroape și cum se face mormântul. Cum ședeau așa, iaca vede-o vrabie cu-n gândac în cioc, l-a pus jos pe pământ, acoperindu-l cu țărână ori cu nisip, cu ce-a fi găsit, și pe urmă a zburat în treaba ei.
Adam a văzut minunăția asta, a chemat pe Eva și i-a arătat ce-a făcut păsăruica.
— Așa să facem și noi cu Abel, decât l-om lăsa să-l mănânce niște câini, ori niște ciori, ca pe-un hoit. Numai așa i-a venit în cap lui Adam ca să facă groapa și să-l înmormânteze.
Dar Dumnezeu, care-i mare și le vede pe toate, nu l-a cruțat pe Cain, care a făcut cel dintâi omor. L-a luat și l-a pus în lună, întocmai așa cum a ucis pe frate-su Abel, ca să vadă oricine, cât a fi lumea și pământul, pe ucigașul cel dintâi!…
De-aceea se vede-n lună un chip de om stând în picioare și unul lungit, jos la pământ.
Sursa : aici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
